Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Andrei își împinse încet scaunul în spate și se ridică.
Cristina îl privea aproape triumfătoare.
— Hai, spune-i.
Andrei se uită întâi la mine, apoi la sora lui.
— Elena are dreptate.
Cristina rămase nemișcată.
— Ce?
— Ai auzit.
— Acum îi iei partea?
— Nu e vorba despre a-i lua partea. E vorba despre faptul că te amesteci în lucruri care nu te privesc.
— Eu mă amestec?
— Da, Cristina. Tu.
Fața ei se înroși.
— Eu încerc să am grijă de mama!
— Atunci ai grijă de mama. Dar nu mai decide tu ce trebuie să fac eu.
Mariana își drese vocea.
— Andrei, sora ta poate că a exagerat puțin, dar…
— Mamă, nu despre tine este vorba.
Se întoarse din nou spre Cristina.
— Elena nu mi-a interzis niciodată să vin la mama. Nu mi-a interzis să o ajut. Nu mi-a cerut să aleg între soția mea și familia mea. Asta ai inventat tu.
Cristina clipi.
— Atunci de ce nu mai vii ca înainte?
Andrei nu ezită.
— Pentru că nu vreau.
Liniștea care urmă fu atât de bruscă, încât se auzea frigiderul din bucătărie.
Cristina părea sincer șocată.
— Cum adică nu vrei?
— Exact așa. Vreau s-o văd pe mama. Vreau s-o ajut când are nevoie. Dar nu mai vreau să-mi petrec fiecare sâmbătă rezolvând tot ce apare doar pentru că așa făceam acum zece ani.
— Dar mama are nevoie de noi!
— Corect. De noi.
Andrei accentuă ultimul cuvânt.
— Are doi copii, Cristina.
Ea îl privi fix.
— Ce vrei să spui?
— Vreau să spun că atunci când trebuie făcute cumpărături, când trebuie mers undeva sau rezolvat ceva prin casă, primul telefon este aproape întotdeauna la mine.
— Pentru că tu ești bărbatul!
Andrei râse scurt.
— Pentru cumpărături?
Cristina își strânse buzele.
— Nu despre asta vorbesc.
— Ba exact despre asta vorbim. Dacă mama are nevoie de ajutor, ne organizăm amândoi. Nu mă suni pe mine și apoi o acuzi pe Elena dacă spun că nu pot.
— Și eu am serviciu. Și eu am casa mea.
Andrei dădu din cap.
— Exact.
Mihai își coborî privirea ca să-și ascundă reacția.
Cristina îl observă.
— Ție ce ți se pare amuzant?
— Nimic.
— Ba văd că ți se pare.
— Cristina, lasă-l, spuse Mariana.
Dar Andrei nu terminase.
— Mai e ceva.
Sora lui îl privi.
— Nu mai vreau să discuți cu rudele despre banii noștri, concediile noastre, casa noastră sau ce fac eu cu Elena.
— Eu nu bârfesc.
— Atunci de unde știa vărul nostru cât am dat pe concediu?
Cristina tăcu.
— De unde știa mama cât a costat baia?
Niciun răspuns.
— Și de unde știa mătușa Dana că ne gândim să schimbăm mașina? Eu nu i-am spus.
Cristina se întoarse spre mine.
— Deci asta faci? Îl pui să mă interogheze?
Andrei lovi o dată masa cu palma.
Nu tare, dar suficient.
— Nu mai face asta!
Cristina tresări.
— Ce?
— Nu mai pune fiecare lucru pe care îl spun pe seama Elenei. Eu îți vorbesc acum. Eu.
Pentru prima dată în toată seara, Cristina nu mai avu o replică pregătită.
— Ești sora mea și te iubesc, continuă el. Dar faptul că sunt fratele tău nu înseamnă că ai acces nelimitat la viața mea.
— Frumos. Foarte frumos.
Își luă geanta de pe spătarul scaunului.
— După tot ce am făcut pentru tine.
— Ce ai făcut pentru mine nu-ți cumpără dreptul să-mi conduci viața.
— N-am încercat să-ți conduc viața!
— Tocmai ai venit la masa mea și ai acuzat-o pe soția mea că mă controlează pentru că eu nu mai fac ce vrei tu.
Cristina se uită spre Mariana.
— Mamă, tu chiar nu spui nimic?
Mariana își împreună mâinile pe masă.
— Ce vrei să spun?
— Că nu e normal!
Soacra mea oftă.
— Cristina, eu ți-am spus de două ori în seara asta să te oprești.
Cristina încremeni.
Cred că acela a fost momentul în care a înțeles că nu mai avea pe cine să împingă în față.
— Bine.
Își puse geanta pe umăr.
— Dacă așa vreți să fie familia asta, foarte bine.
— Nu, spuse Andrei. Vreau să fie o familie în care ne ajutăm, nu una în care ținem evidența cui îi datorăm fiecare sâmbătă din viață.
Cristina se întoarse spre ușă.
— Mihai, plecăm.
Soțul ei se ridică.
Înainte să iasă, ea se opri și îl privi din nou pe Andrei.
— Într-o zi o să-ți dai seama cât de mult te-ai schimbat.
Andrei nu se enervă.
— Sper.
Cristina îl privi nedumerită.
— Am treizeci și nouă de ani. Era și timpul să nu mai trăiesc exact ca la douăzeci.
Ușa se închise în urma ei și a lui Mihai.
Am rămas în picioare lângă masă.
Nu simțeam satisfacție. Doar oboseală.
Mariana rupse prima tăcerea.
— Elena…
M-am uitat spre ea.
— Îmi pare rău pentru ce s-a întâmplat.
— Și mie.
— Dar vreau să știi ceva. Eu nu i-am cerut lui Andrei să vină în fiecare sâmbătă.
Andrei o privi.
— Știu, mamă.
— Uneori mă ajută. Uneori o sun pe Cristina. Uneori mă descurc singură. Nu vreau să vă certați din cauza mea.
Asta schimba lucrurile.
Problema nu fusese o mamă care își revendica fiul.
Fusese Cristina, care transformase propriile ei idei despre familie în obligații pentru toți ceilalți.
Unul dintre veri arătă timid spre desert.
— În condițiile astea… plăcinta mai este disponibilă?
Mariana izbucni prima în râs.
Tensiunea se rupse.
Mai târziu, după ce toți plecară, eu și Andrei strângeam masa.
— Trebuia să spun toate astea mult mai devreme, zise el.
— Da.
Se uită surprins la mine.
— Nici măcar nu încerci să mă menajezi?
— Ai spus că vrei sinceritate.
Zâmbi.
Apoi deveni din nou serios.
— Am lăsat-o prea mult pe Cristina să creadă că poate vorbi în numele meu. Și de fiecare dată când spuneam „știi cum e”, de fapt te lăsam pe tine să suporți ceva ce eu nu aveam curaj să opresc.
— Asta m-a deranjat mai mult decât întrebările ei.
— Știu acum.
Nu s-a schimbat totul într-o singură seară.
Cristina nu ne-a sunat aproape două săptămâni.
Când a început din nou să vorbească cu Andrei, era rece.
Apoi, într-o sâmbătă dimineață, l-a sunat.
Eram lângă el când a răspuns.
— Mama trebuie să meargă să cumpere niște lucruri pentru casă, îi spuse Cristina. Poți s-o duci?
Andrei se uită la calendarul de pe telefon.
— Astăzi nu pot. Tu poți?
La celălalt capăt se făcu liniște.
— Eu am niște treburi.
— Și eu.
— Atunci cine merge?
— O sunăm pe mama și vedem dacă are nevoie neapărat astăzi. Dacă da, găsim o soluție împreună.
Cristina nu păru încântată.
Dar nu mă pomeni pe mine.
Nu spuse că eu îl opresc.
Nu întrebă ce planuri avem.
Și încet, lucrurile începură să se schimbe.
Nu pentru că Andrei își abandonase familia.
Din contră.
Își suna mama, o vizita și o ajuta. Uneori mergeam împreună.
Dar nu mai accepta ca fiecare nevoie să devină automat responsabilitatea lui.
Iar când Cristina începea cu:
— Mama are nevoie de cineva care să…
Andrei îi răspundea simplu:
— Bine. Mergi tu sau merg eu?
Dintr-odată, multe dintre urgențele pentru care eu fusesem făcută vinovată puteau fi împărțite foarte ușor între doi frați.
Iar Cristina nu a mai venit niciodată în casa noastră să-mi explice cum trebuie să funcționeze căsnicia mea.
Nu pentru că eu câștigasem o ceartă.
Ci pentru că, în sfârșit, fratele ei îi spusese clar că vocea lui îi aparținea lui.