Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Nu, mamă.
Am spus-o atât de simplu, încât mama continuă câteva secunde să privească prin cameră.
— Ce nu?
— Nu te muți aici.
Se întoarse.
— Mihai, nu am spus că mă mut mâine.
— Nici la primăvară.
Daniela își încrucișă brațele.
— Nu ți se pare că reacționezi urât?
— Nu.
Mama ieși din cameră.
— Sunt mama ta.
— Știu foarte bine cine ești.
— Atunci nu înțeleg problema.
Elena făcu un pas spre mine, dar nu interveni.
Și pentru prima dată am fost recunoscător că nu intervenea.
Era mama mea.
Eu trebuia să spun lucrurile pe care le evitasem ani întregi.
— Problema este că ai intrat într-o casă cumpărată de mine și Elena și ți-ai ales o cameră fără să ne întrebi.
Mama râse.
— Dumnezeule, parcă aș fi o străină.
— N-am spus asta.
— Atunci ce mare tragedie este că mama ta ar locui aici?
Daniela interveni:
— Și ce vrei să facă? Să îmbătrânească singură într-un apartament?
M-am uitat la ea.
— Mama are şaizeci și trei de ani, este sănătoasă, conduce și are propria locuință. De când discutăm despre ea ca despre o persoană care nu se poate descurca?
Mama își strânse buzele.
— Nu trebuie să ajung neputincioasă ca să vreau să stau aproape de copilul meu.
— Poți să vrei. Dar nu poți să hotărăști pentru noi.
Asta o lovi.
— „Noi”.
Felul în care rostise cuvântul mă făcu să înțeleg imediat unde urma discuția.
— Da, mamă. Noi.
— De când te-ai însurat, totul este „noi”.
Elena inspiră adânc.
Am ridicat mâna ușor spre ea.
Nu ca s-o opresc.
Ca să-i spun că mă ocup eu.
— Nu o băga pe Elena în asta.
— Dar cine altcineva ți-a băgat în cap că propria mamă trebuie să ceară voie?
— Eu.
Mama râse amar.
— Sigur.
— Mamă, uită-te la mine. Eu îți spun nu.
Pentru prima dată tăcu.
Daniela încercă să schimbe direcția.
— Bine. Atunci poate nu se mută permanent. Dar poate sta aici vara. Ce vă deranjează?
— Faptul că voi continuați să negociați o decizie care nu vă aparține.
— Doamne, Mihai! E o cameră!
— Exact. Din casa noastră.
Mama își luă geanta.
— Știi ceva? Când ai venit la mine după bani, n-am crezut că o să ajungi să-mi vorbești așa.
Acolo m-am oprit.
— Tocmai asta e.
— Ce?
— Când am venit după bani.
Mama mă privi fix.
— Ce legătură are?
— Atunci mi-ai spus că această casă este un moft. Mi-ai spus să ne descurcăm singuri.
— Pentru că nu eram obligată să vă finanțez.
— Corect.
Am dat din cap.
— Nu erai.
Expresia ei se schimbă puțin.
— Și nu ți-am reproșat niciodată că ai refuzat. Am muncit. Elena a făcut curățenie după opt ore de serviciu. Eu am descărcat marfă în weekend. Am renunțat la vacanță. Am strâns fiecare leu.
M-am apropiat de ușa camerei.
— Ne-ai spus să ne descurcăm singuri. Ne-am descurcat.
Mama nu răspunse.
— Dar partea pe care n-ai înțeles-o este că, dacă ne descurcăm singuri, hotărâm și singuri.
Daniela pufni.
— Foarte frumos. Deci când aveți nevoie de familie, suntem familie. Când vă merge bine, dintr-odată există limite.
M-am întors spre ea.
— Tu chiar vrei să discutăm despre familie?
— Da.
— Perfect. Mama spune că are nevoie de cineva lângă ea. Tu ai apartament cu trei camere.
Daniela încremeni.
— Ce legătură are apartamentul meu?
— Exact aceeași legătură pe care o are casa mea.
— Eu am viața mea.
— Și eu ce am?
Nu răspunse.
Mama deveni roșie la față.
— Nu vreau să stau la Daniela!
— Atunci rămâi în apartamentul tău.
— O să-l vând.
— Este proprietatea ta. Faci ce vrei cu el. Dar nu-l vinde presupunând că după aceea te muți aici.
Pentru prima dată am văzut furie adevărată pe chipul ei.
— După tot ce am făcut pentru tine…
— Nu face asta.
— Te-am crescut!
— Da. Și îți sunt recunoscător. Dar nu mi-ai cumpărat dreptul de a-mi conduce casa pentru că m-ai crescut.
Mama se întoarse spre Elena.
— Ești mulțumită acum?
Elena rămase calmă.
— Nu eu v-am spus că nu vă puteți muta aici.
— Dar de când e cu tine, el—
— Mamă!
Vocea mea răsună prin casa aproape goală.
Am așteptat până se uită la mine.
— Nu o mai pune pe soția mea în față de fiecare dată când nu-ți place ce spune fiul tău.
Tăcu.
— Elena nu m-a întors împotriva ta. Elena nici măcar nu ți-a răspuns. Eu îți spun că nu.
Daniela își luă geanta.
— Hai, mamă. N-are rost.
Mama ieși fără să-și ia rămas-bun.
Credeam că acolo se terminase.
M-am înșelat.
Două săptămâni mai târziu, eu și Elena lucram în curte când o dubă albă opri la poartă.
În spatele ei era mașina mamei.
Doi bărbați coborâră din dubă.
Mama deschise portbagajul.
Înăuntru erau cutii, două valize, un televizor mic și un fotoliu.
Am lăsat bormașina jos.
— Ce faci?
Mama coborî din mașină.
— Nu mă mut.
Arătă spre lucruri.
— Doar le las aici. N-am loc cât timp pregătesc apartamentul pentru vânzare.
— Nu.
— Mihai, nu începe iar.
Unul dintre bărbați ridicase deja o cutie.
— Puneți-o înapoi, i-am spus.
Mama mă privi șocată.
— Vorbim despre câteva cutii.
— Vorbim despre faptul că ți-am spus nu și ai venit oricum.
— Unde vrei să le țin?
— Nu știu. Dar nu aici fără acordul nostru.
— Sunt lucrurile mamei tale!
— Știu.
— Și mă lași cu ele în stradă?
M-am uitat la apartamentul ei de pe telefon. Anunțul nici măcar nu fusese publicat.
Atunci am înțeles.
Nu era lipsă de spațiu.
Era un test.
Dacă intrau cutiile astăzi, venea fotoliul mâine. Apoi hainele. Apoi cheia. Iar peste câteva luni aveam să ni se spună că era prea târziu să mai schimbăm ceva.
— Nu le descarcă nimeni.
Mama începu să plângă.
Nu discret.
Destul de tare încât vecina de peste drum să iasă la poartă.
— Am crescut un copil care își ține mama la poartă!
Am simțit rușinea aceea veche urcându-mi în piept.
Altădată aș fi cedat.
Elena se apropie de mine și îmi atinse brațul.
Nu spuse „fii tare”.
Nu spuse nimic.
Am privit-o pe mama.
— Nu te țin la poartă. Îți țin lucrurile în afara unei case în care ai încercat să le aduci după ce ți-am spus clar că nu sunt de acord.
— Deci alegi casa în locul mamei tale?
— Nu. Aleg să nu mai transform fiecare „nu” pe care ți-l spun într-un proces despre cât de mult te iubesc.
Mama rămase nemișcată.
Apoi le ceru oamenilor să urce lucrurile înapoi.
Relația noastră nu s-a reparat în acea după-amiază.
Nici săptămâna următoare.
Mama nu ne-a vorbit aproape două luni.
Daniela le-a spus rudelor că Elena mă „izolase”.
De data asta am răspuns eu fiecăruia care m-a întrebat:
— Decizia a fost a mea. Dacă aveți ceva de reproșat, vorbiți cu mine.
După o vreme, mama a început din nou să mă sune.
Mai rar.
Mai rece.
Dar a început.
Apartamentul nu l-a vândut.
Iar în casa noastră nu s-a mutat.
Camera mică a rămas cameră de oaspeți și biroul Elenei.
Într-o seară de vară, stăteam amândoi pe prispa pentru care munciserăm atât.
Elena mă întrebă:
— Regreți?
Știam la ce se referea.
— Că nu am lăsat-o să se mute?
— Că ai pus limita.
Am privit casa.
— Nu.
Apoi m-am uitat la ea.
— Regret că am așteptat până când mama a ajuns cu mobila la poartă ca să învăț că pot s-o iubesc și fără să-i dau dreptul să decidă pentru noi.
Casa noastră nu devenise motivul pentru care îmi pierdusem familia.
Devenise locul în care încetasem, în sfârșit, să confund familia cu obligația de a spune mereu da.