Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Și mâinile tale ce au?
Alexandru încremeni.
— Ce?
Ion puse farfuria înapoi în chiuvetă.
— Te-am întrebat ce au mâinile tale de n-ai putut s-o speli singur.
Alexandru se uită la tatăl lui de parcă nu înțelesese întrebarea.
— N-au nimic.
— Atunci spală farfuria.
— Tată…
— Ai mâncat din ea?
— Da.
— Atunci spal-o.
Alexandru râse nervos.
— V-am chemat aici ca să vedeți cum se poartă Elena, nu ca să mă puneți pe mine la treabă.
Ion își întoarse privirea spre restul bucătăriei.
— Sacul ăla cine l-a umplut?
Alexandru nu răspunse.
— Cămășile ale cui sunt?
— Ale mele, dar nu despre asta este vorba.
— Ba exact despre asta este vorba.
Maria se apropie de chiuvetă.
Pentru o clipă am crezut că avea să înceapă să strângă.
Alexandru probabil crezu același lucru.
— Mamă, lasă, spuse el. Dacă tot ai venit, poate mă ajuți puțin.
Maria se opri.
Își întoarse încet capul spre el.
— Să te ajut cu ce?
— Cu vasele. Cu hainele. Uite în ce hal a lăsat casa.
Maria își retrase mâna de lângă farfurii.
— Tu le-ai murdărit?
— Ce contează?
— Contează.
— Mamă, serios?
— Foarte serios. Nu m-ai adus aici ca să fac eu ce nu mai vrea nevastă-ta să facă pentru tine.
Am văzut pentru prima dată nesiguranță pe chipul lui Alexandru.
Dar n-a durat.
S-a întors spre tatăl lui.
— Tu vorbești? Tu spălai vase când veneai de la muncă?
Ion tăcu.
Alexandru zâmbi.
Credea că-l prinsese.
— Exact.
Ion trase aer în piept.
— Nu.
Maria îl privi.
— Nu spălam. Nu găteam. Dacă îmi lăsam cămașa pe scaun, a doua zi era spălată.
Alexandru întinse mâna spre mine.
— Vezi?
— Taci și lasă-mă să termin.
Vocea lui Ion îl opri.
— Mama ta muncea opt ore, venea acasă, gătea, spăla și avea grijă de voi. Eu stăteam la televizor și eram convins că mi se cuvine.
Maria coborî privirea.
Ion continuă:
— Știi când mi-am dat seama cât de prost am fost? Când mama ta a ajuns să-și ascundă mâinile umflate ca să nu mă deranjeze pe mine cu problemele ei.
Alexandru se înroși.
— Și acum vreți să mă faceți pe mine vinovat pentru că Elena a decis să nu mai facă nimic?
M-am ridicat încet de pe canapea.
— N-am decis să nu mai fac nimic.
Am arătat spre bucătărie.
— Eu îmi spăl vasele. Îmi spăl hainele. Fac cumpărături pentru mine. Curăț ce murdăresc eu.
— Auzi cât de absurd sună?
— Nu. Absurd este că tu ai declarat că nu mai faci nimic până când cedez eu.
Ion se întoarse brusc spre fiul lui.
— Ai făcut asta intenționat?
Alexandru ezită.
— Încercam să-i demonstrez ceva.
— Și gunoiul?
Nimic.
— L-ai lăsat intenționat?
— Da!
Alexandru izbucni.
— Da, tată! Am lăsat totul! Pentru că altfel nu înțelege!
— Ce să înțeleg? am întrebat.
— Că nu poți trăi ca și cum ai fi singură!
Am rămas câteva secunde uitându-mă la el.
— Alexandru, tocmai tu ai petrecut o săptămână murdărind intenționat casa în care locuim amândoi ca să mă obligi să strâng după tine.
— Este și casa mea!
— Exact.
M-am apropiat.
— Este și casa ta. Asta înseamnă că este și mizeria ta, și gunoiul tău, și responsabilitatea ta.
A lovit cu palma spătarul unui scaun.
— În casa mea nu-mi spune nimeni când să spăl o farfurie!
Ion se ridică.
— Atunci nu ne mai chema pe noi ca să-ți dăm dreptate.
Alexandru îl privi uluit.
— Sunteți părinții mei!
— Tocmai de aceea îți spun că te porți ca un copil.
A urmat o tăcere grea.
Alexandru își luă geaca.
— Bine.
— Unde pleci? întrebă Maria.
— La voi.
Maria îl privi câteva secunde.
— Poți veni.
Alexandru îmi aruncă o privire triumfătoare.
Dar Maria continuă:
— Câteva zile. Până vă liniștiți. Dar să fie clar: la noi îți speli singur hainele, îți strângi masa și pui mâna la treabă.
Fața lui se schimbă.
— Glumești?
— Nu.
— Deci și tu ții cu ea?
Maria își ridică geanta de pe podea.
— Nu țin cu Elena împotriva ta. Refuz doar să devin următoarea femeie care strânge după tine.
Alexandru se uită când la ea, când la mine.
Apoi plecă.
Nu l-am oprit.
În seara aceea am spălat doar ceașca din care băusem.
Vasele lui au rămas în chiuvetă.
Trei zile nu m-a sunat.
În a patra seară mi-a trimis:
„Putem vorbi?”
Ne-am întâlnit acasă.
Alexandru părea obosit.
— Tata mă pune să gătesc cu el, spuse.
Aproape am râs.
— Supraviețuiești?
— Foarte amuzant.
Apoi deveni serios.
— Am făcut o mizerie.
— Da.
— Nu mă refer la bucătărie.
Am tăcut.
— N-ar fi trebuit să-i aduc pe ai mei ca să te fac de rușine.
— Nu.
— Am fost convins că, dacă te presează și ei, o să cedezi.
Asta era prima dată când recunoștea adevărul fără să-l împacheteze într-o scuză.
— Tocmai asta m-a durut cel mai tare, i-am spus. Nu vasele. Ai încercat să-ți transformi părinții într-un tribunal împotriva mea.
— Știu.
— Și eu nu mai trăiesc așa.
Alexandru se uită spre bucătărie.
Vasele lui erau încă acolo.
— Ce vrei să fac?
— Nu vreau să-ți spun eu în fiecare zi ce să faci. Asta m-ar transforma tot în managerul casei.
Am luat o foaie.
— Împărțim responsabilitățile. Nu „mă ajuți”. Nu aștepți să-ți spun. Jumătate din casă și din viața noastră este responsabilitatea ta.
— Și dacă uit?
— Se întâmplă. Dar dacă te întorci la ideea că trebuie să fac eu pentru că sunt femeie sau dacă mai chemi vreodată pe cineva să mă umilească în propria casă, nu mai avem încă o discuție ca asta. Ne separăm.
M-a privit lung.
— Vorbești serios.
— Complet.
S-a întors acasă în seara aceea.
Nu a devenit alt om până dimineața.
Ne-am certat din nou.
A uitat să cumpere detergent.
Eu am refăcut odată un lucru pe care îl făcuse el și mi-a spus să nu-l mai controlez.
A avut dreptate.
Dar ceva se schimbase.
Nu mai exista presupunerea că, dacă el refuză suficient timp, eu voi ceda.
Iar părinții lui nu i-au mai oferit refugiul acela.
Într-o duminică, la câteva săptămâni după incident, eram toți patru la masă.
Alexandru termină de mâncat și se ridică.
Ion îl privi.
— Unde mergi?
Alexandru se opri.
Tatăl lui arătă spre farfurie.
— Ai uitat ceva?
Alexandru îl privi două secunde.
Apoi luă farfuria.
— Tată, dacă mai spui o dată povestea asta, îți spăl și ție farfuria în cap.
Ion începu să râdă.
— Important este că o speli.
Maria râse și ea.
Eu nu.
Nu pentru că eram supărată.
Ci pentru că pentru mine nu era încă o glumă.
Înțelesesem ceva în seara în care Alexandru își adusese părinții ca să mă pună la punct.
Problema noastră nu fusese niciodată o chiuvetă plină.
Problema fusese un soț convins că poate crea suficient disconfort încât soția lui să cedeze.
Am rămas împreună.
Dar nu ne-am întors la căsnicia pe care o avuseserăm.
Aceea se terminase în seara în care Alexandru își chemase părinții să mă umilească.
Dacă voiam să rămânem împreună, trebuia să construim alta.
Una în care niciunul dintre noi nu era servitorul celuilalt.