Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Sâmbătă dimineața m-am trezit la șase și jumătate.
Am pregătit copiii, am pus câteva lucruri în mașină și la opt eram gata să plec.
Pavel mă urmărea din bucătărie.
— Chiar pleci?
— Da.
— Mama vine la nouă.
— Știu.
— Marta…
M-am apropiat și l-am sărutat pe obraz.
— Sunt doar opt femei, Pavel.
M-a privit urât.
Am plecat.
La 8:50, Elena a sosit cu două sacoșe și un tort.
La 9:07 m-a sunat Pavel.
N-am răspuns.
La 9:14 a sunat din nou.
— Unde ținem fața mare de masă?
— Întreab-o pe mama ta.
— Ea mă întreabă pe mine.
— Atunci vă descurcați.
Am închis.
La zece și jumătate m-a sunat iar.
De data aceasta vorbea încet.
— Marta, mama a comandat mâncare pentru doisprezece oameni.
— Credeam că sunt opt.
— A mai invitat câteva persoane.
Am râs.
— Succes.
Dar abia după-amiază am aflat ce se întâmplase.
Elena nu venise să găzduiască opt prietene.
Venise convinsă că Pavel urma să mă cheme înapoi.
Când a înțeles că nu mă întorc, a început să-i dea lui ordine.
Să mute masa.
Să scoată vesela bună.
Să meargă după băuturi.
Să aducă scaune din terasă.
Pavel îi spusese că poate comanda mâncare.
Elena se înfuriase.
— Le-am spus că nora mea pregătește totul!
Acolo începuse adevărata problemă.
— De ce le-ai spus asta?
— Pentru că așa era normal.
— Marta ți-a spus că nu gătește.
— Atunci o suni.
— Nu.
Elena se oprise.
— Cum adică nu?
— Ai invitat oamenii, mamă. Te ocupi de ei.
Pentru prima dată, ordinul nu mai ajunsese la mine.
Ajunsese la fiul ei.
Și Elena nu suportase.
— De când îmi vorbești așa?
— De când îmi dau seama că Marta are dreptate.
Apoi veniseră musafirele.
Nu opt.
Unsprezece.
Elena le spusese că fiul și nora ei organizau pentru ea o masă în grădină.
Una dintre femei venise chiar cu flori pentru mine.
— Unde este Marta? întrebase.
Elena încercase să zâmbească.
— A avut ceva de rezolvat.
Pavel o corectase în fața tuturor.
— Nu. Marta v-a spus de la început că nu organizează întâlnirea asta.
Elena se întorsese spre el.
— Pavel!
Dar una dintre prietene, Cristina, înțelesese imediat.
— Elena, tu ne-ai spus că ei v-au invitat.
Tăcere.
— Este casa fiului meu, răspunsese Elena.
Pavel pusese platoul pe care îl ținea jos.
— Nu, mamă. Este casa mea și a Martei.
Elena se înroșise.
— Mă faci de râs pentru femeia aia?
Pavel spusese că atunci i se schimbase ceva în minte.
Nu pentru că mama lui ridicase vocea.
Ci pentru că tocmai o numise pe soția lui „femeia aia” în propria lor casă.
— Femeia aia este soția mea.
— Și eu sunt mama ta!
— Una nu-ți dă dreptul s-o umilești pe cealaltă.
Cristina își luase geanta.
Alte două femei făcuseră la fel.
Elena încercase să le oprească.
— Nu pleacă nimeni!
Cristina o privise.
— Elena, noi am venit la o masă despre care ne-ai spus că este organizată aici cu acordul lor. Nu să asistăm la o ceartă în familia fiului tău.
În mai puțin de douăzeci de minute, aproape toate plecaseră.
Elena nu cedase.
După ultima mașină, se întorsese spre Pavel.
— Ești mulțumit? Nevastă-ta m-a făcut de râs.
— Marta nici măcar nu este aici.
— Exact! A făcut-o intenționat!
— Nu. Tu ai făcut-o când ai promis ceva ce nu era al tău să promiți.
Atunci Elena îi spusese ceva ce nu știam nici eu.
— Foarte bine. Atunci anulez și întâlnirea de luna viitoare.
Pavel încremenise.
— Ce întâlnire?
Elena tăcuse.
— Mamă, ce întâlnire?
Mai invitase același grup și pentru luna următoare.
La noi.
Fără să ne spună.
Atunci Pavel îi ceruse cheia.
— Pentru ce?
— Pentru casă.
— Mi-ai dat-o pentru urgențe.
— Exact. Nu pentru petreceri.
Elena refuzase.
— Nu-mi iei tu cheia de la casa fiului meu.
— Este casa mea, mamă. Tocmai asta încerc să-ți spun.
— Deci o alegi pe Marta.
— Nu aleg între voi.
Pavel întinsese mâna.
— Cheia.
Elena își luase geanta și plecase fără să i-o dea.
Când m-am întors seara, Pavel era singur în bucătărie.
Pe masă erau pahare, farfurii și două platouri aproape neatinse.
— Cum a fost?
S-a uitat la mine.
— Îmi pare rău.
N-am răspuns imediat.
— Pentru azi?
— Pentru ultimii doi ani.
Mi-a povestit tot.
Când a ajuns la cheia pe care Elena refuzase s-o returneze, m-am așteptat să-mi spună că trebuie să-i mai acordăm timp.
N-a făcut-o.
Luni dimineață, Pavel a chemat un lăcătuș.
El a schimbat butucul.
Nu eu.
Când Elena a aflat, l-a sunat furioasă.
— Marta te-a pus să faci asta!
Pavel avea telefonul pe difuzor.
M-am ridicat să plec din cameră.
Mi-a făcut semn să rămân.
— Nu, mamă. Eu am schimbat încuietoarea.
— Pentru ea!
— Pentru casa mea.
Elena n-a mai venit la noi aproape două luni.
Le-a spus rudelor că eu îi întorsesem fiul împotriva ei.
De data aceasta însă Pavel nu m-a lăsat să mă apăr singură.
Când mătușa lui l-a sunat să-i spună că „Marta exagerează”, el a răspuns:
— Marta nu a schimbat încuietoarea. Eu am schimbat-o. Dacă aveți ceva de spus, spuneți-mi mie.
Relația lui cu mama lui nu s-a rupt definitiv.
Dar s-a schimbat.
Elena nu a mai primit cheie.
Nu a mai intrat fără să sune.
Și nu a mai organizat nimic în casa noastră.
Eu n-am devenit brusc apropiată de ea și nici ea nu și-a cerut scuze pentru tot.
Dar Pavel încetase să-mi mai spună:
„Știi cum este mama.”
Înțelesese în sfârșit că exact pentru că știa cum este trebuia să-i spună el când să se oprească.