Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
— Ai renunțat la apartament fără să mă întrebi dacă vă primesc aici?
Cătălin s-a apărat imediat.
— Mama a spus că, după ce te liniștești, o să înțelegi.
Am simțit cum mi se strânge stomacul.
— Mama nu decide cine locuiește în casa mea.
— Avem două săptămâni, Ioana.
— Atunci aveți două săptămâni să găsiți altceva.
S-a ridicat.
— Și dacă nu găsim?
— Nu vă mutați aici.
Pentru prima dată nu mai părea rușinat.
Părea furios.
— Deci chiar ai lăsa doi copii fără casă ca să demonstrezi ceva?
Acolo am înțeles că tăcerea lui din prima seară nu fusese neputință.
Îi convenise ca mama și Mirela să mă preseze. Îi convenise și să renunțe la chirie înainte să aibă acordul meu.
Era convins că, pusă în fața copiilor și a termenului-limită, voi ceda.
— Copiii tăi nu sunt fără casă din cauza mea. Tu ai renunțat la casa lor.
Cătălin a plecat trântind ușa.
În următoarele zile, presiunea a devenit mai urâtă.
Mama a început să spună rudelor că eu mă răzgândisem după ce îi promisesem apartamentul.
Era o minciună.
Când am confruntat-o, nici măcar n-a negat.
— Altfel nu înțelege nimeni ce fel de om ești.
— Le-ai spus că am promis ceva ce n-am promis.
— Pentru că ar fi trebuit să promiți.
Apoi Mirela m-a sunat.
— Maria plânge pentru că nu știe unde o să doarmă.
— De ce știe Maria despre discuția asta?
Tăcere.
— Mirela, i-ați spus unui copil că eu sunt motivul pentru care riscă să rămână fără casă?
— I-am spus adevărul.
Atunci s-a terminat orice urmă de negociere.
Le-am retras oferta de a le plăti o parte din chirie.
Nu puteam finanța oameni care își foloseau copiii ca să mă oblige să le dau mai mult.
Cu cinci zile înainte să elibereze apartamentul, Cătălin a venit din nou.
De data aceasta nu mai cerea casa.
Voia bani.
Găsiseră un apartament cu trei camere, dar proprietarul cerea garanție și chiria în avans.
— Împrumută-mă și îți dau înapoi.
— Nu.
— Ioana…
— Ți-am oferit ajutor înainte să renunți la chirie. Ai refuzat pentru că erai convins că vei primi apartamentul meu.
A lovit cu palma în masă.
— Am doi copii!
— Știu. Tocmai de aceea trebuia să te gândești înainte să renunți la locuința lor.
Cătălin a trebuit să găsească singur soluția.
A vândut mașina pe care încă plătea rate și a folosit banii pentru garanție, mutare și primele luni de chirie.
Apartamentul nou era mai mic decât al meu și mai departe de centrul orașului.
Dar copiii aveau unde să doarmă.
Exact cum ar fi avut și fără să-mi ia mie casa.
Mama nu mi-a iertat refuzul.
— L-ai obligat să-și vândă mașina.
— Nu. Datoriile lui și deciziile lui l-au obligat.
Mirela a făcut ceva care m-a durut mai mult.
Nu m-a mai chemat la aniversarea Mariei.
Cadoul pe care îl cumpărasem a rămas câteva zile pe dulapul din hol până când l-am dus personal.
Cătălin a ieșit la poartă și nu m-a lăsat să intru.
— Copiii trebuie să înțeleagă cine le-a fost alături.
M-am uitat la fratele meu și mi-am dat seama că încă încerca să obțină de la mine același lucru, doar cu altă monedă.
Mai întâi fusese apartamentul.
Acum erau nepoții.
I-am întins cadoul.
— Nu-mi cumpăr locul în viața lor.
A luat punga fără să răspundă.
Au trecut câteva luni.
Eu am rămas în apartamentul meu și mi-am plătit în continuare rata.
Cătălin și Mirela au rămas în chiria lor. El și-a păstrat serviciul și, fără mașină, a început să meargă la muncă cu transportul public.
Nu s-a prăbușit.
Nu a rămas pe drumuri.
Doar a fost obligat, pentru prima dată, să suporte consecințele propriilor decizii fără ca eu să le acopăr.
Mama continuă să vorbească rece cu mine. Relația cu Cătălin și Mirela este ruptă, iar accesul meu la copii a rămas limitat.
Asta este partea care mă doare.
Dar nu m-am mutat cu chirie.
Nu le-am dat apartamentul.
Și nu mai plătesc datoriile sau urgențele create de fratele meu.
Pentru prima dată, faptul că eram „cea puternică” din familie nu a mai însemnat că eu trebuia să pierd ca să-i salvez pe ceilalți.