Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Mesajul Lorenei era scurt:
„Deci rămâne cum am vorbit? Daniela se ocupă de casă și de mâncare cât sunteți aici? Eu chiar vreau două săptămâni în care să nu mai fac nimic.”
Sub el, Radu răspunsese:
„Da. Dar nu-i spune acum. Dacă știe înainte, nu mai vine.”
Data era 18 februarie.
Am simțit cum mi se încălzește fața.
Am continuat.
George întrebase:
„Și hotelul?”
Radu:
„Nu rezerv nimic. Îi spun că am găsit ceva și rezolvăm când ajungem.”
Mai jos, Lorena scrisese:
„Perfect. Atunci eu îmi chem și sora cu copiii câteva zile. Daniela gătește bine și oricum îi place să organizeze.”
Radu pusese un emoji care râdea.
Atât.
Nicio schimbare de ultim moment.
Nicio ocazie apărută pe neașteptate.
Niciun favor făcut de George.
Soțul meu știa de aproape cinci luni că nu exista niciun hotel.
Știa că Lorena mă aștepta ca să preiau casa.
Știa că vor veni și alte persoane.
Și, cel mai important, știa că dacă mi-ar fi spus adevărul, aș fi refuzat.
De aceea mă mințise.
Am făcut capturi de ecran.
Nu una.
Pe toate.
Apoi mi le-am trimis pe e-mail.
Mi-am pus telefonul jos.
Lista Lorenei era încă pe masă.
Am luat-o și am așezat-o lângă cardul lui Radu.
Nu am curățat nimic.
Nu am gătit nimic.
Nu m-am dus la cumpărături.
Mi-am dus valiza înapoi lângă ușă și am început să caut cazare.
Nu în Mamaia.
Voiam liniște.
Am găsit o cameră bună într-un hotel din Eforie Nord, cu vedere spre mare, mic dejun și acces la plajă.
Am rezervat șapte nopți.
Doar pentru mine.
Apoi am comandat o mașină.
Când șoferul a ajuns, am luat valiza și am plecat.
La 17:52, Radu mă sună.
— Unde ești?
În spatele lui se auzeau voci.
— La hotel.
Tăcere.
— Ce hotel?
— Al meu.
— Daniela, nu glumi. Noi am ajuns acasă și nu este nimic făcut.
— Am observat și eu când am plecat.
— Lorena este foarte supărată.
— Îmi pare rău că nu și-a găsit menajera acasă.
— Ce naiba ai?
— Nimic.
— Atunci întoarce-te.
— Nu.
Tonul lui se schimbă.
— Daniela, nu mă face de râs în fața fratelui meu.
Acolo era problema lui.
Nu faptul că mă mințise.
Nu faptul că mă adusese la mare ca să muncesc.
Ci că îl făceam de râs.
— Radu, când ai decis că eu voi găti pentru familia fratelui tău?
Tăcu.
— Ce întrebare e asta?
— Una simplă.
— Am discutat cu George că ne ajutăm între noi.
— Când?
— Nu mai știu.
— În februarie?
Tăcerea de la celălalt capăt se schimbă.
— Ce?
— 18 februarie îți spune ceva?
Nu mai răspunse.
— Daniela, ai umblat prin mesajele mele?
— Nu. Ai discutat într-un grup în care sunt și eu.
— Stai puțin…
— Am capturile, Radu.
— Ce capturi?
I-am citit propriul mesaj:
— „Dar nu-i spune acum. Dacă știe înainte, nu mai vine.”
Liniște.
Apoi vocea lui deveni rece.
— Și ce vrei să demonstrezi cu asta?
Aproape că am râs.
Nici măcar prins nu putea spune că greșise.
— Că nu s-a schimbat niciun plan.
— Bine. Știam de casă.
— De cinci luni.
— Pentru că tu ai fi făcut exact ce faci acum! Ai fi refuzat din principiu.
— Deci m-ai mințit ca să nu pot refuza.
— Nu te-am mințit. Am încercat să găsesc o variantă bună pentru toată lumea.
— Pentru toată lumea în afară de mine.
În fundal am auzit-o pe Lorena:
— Dă-mi-o mie!
După câteva secunde vocea ei intră în telefon.
— Daniela, serios? Ai plecat și ai lăsat casa așa?
— Exact cum am găsit-o.
— Dar noi avem musafiri!
— Atunci ocupați-vă de ei.
— Eu am făcut asta toată săptămâna!
— Și eu ce legătură am?
— Stai gratis în casa noastră!
— Nu mai stau.
A tăcut.
— Cum adică?
— Mi-am luat hotel.
— Din banii voștri?
— Din banii mei.
A izbucnit:
— Radu, auzi?!
I-am auzit certându-se câteva secunde.
Apoi Radu luă telefonul.
— Ai dat bani pe hotel când puteai să stai aici gratis?
— Nu era gratis.
— Ba da!
— Nu, Radu. Prețul era să fiu bucătăreasă și femeie de serviciu pentru familia ta. Doar că ați uitat să-mi spuneți prețul înainte să ajung.
— Exagerezi.
— Atunci gătește tu.
Am închis.
În următoarele două ore am primit mesaje de la amândoi.
Lorena îmi explica faptul că într-o familie „toată lumea contribuie”.
George îmi spunea că stric concediul.
Radu oscila între furie și încercări de împăcare.
La nouă seara mi-a scris:
„Hai să terminăm prostia asta. Vino înapoi. Mâine nu mai faci nimic.”
Am privit mesajul.
Apoi am deschis captura din februarie.
Nu era vorba despre ziua următoare.
Planul fusese pentru două săptămâni.
I-am răspuns:
„Rămân aici.”
A doua zi dimineață am coborât singură la micul dejun.
Mi-am luat cafeaua și am stat aproape o oră pe terasă.
Nimeni nu mă grăbea.
Nimeni nu mă întreba ce gătesc.
Nimeni nu-mi întindea prosoape.
La 10:17, Radu mă sună din nou.
— Avem o problemă.
— Ce problemă?
— Lorena spune că trebuie să cumpărăm mâncare.
— Cumpărați.
— George zice că el a plătit casa și nu mai pune bani.
Am tăcut.
— Și?
— Păi… cardul pe care ți l-am lăsat este la casă.
— Da.
— Poți să mi-l aduci?
— Sigur.
Pentru prima dată în dimineața aceea am zâmbit.
— Vino să-l iei.
A ajuns după aproape o oră.
Singur.
Nu mai râdea.
I-am dat cardul în holul hotelului.
— Daniela, hai să vorbim normal.
— Vorbim.
— Mama lui Lorena vine și ea mâine. Mai sunt copiii. Cheltuielile au crescut.
— Atunci poate trebuia să vă gândiți înainte să invitați oameni.
— George spune că noi trebuie să cumpărăm mâncarea pentru săptămâna asta.
— Atunci cumpărați-o.
— O să coste mult.
— Știu.
— De asta zic că nu avea sens să mai dai și bani pe hotel.
M-am uitat la el.
Încă nu înțelesese.
— Radu, tu încă vorbești de parcă banii mei sunt bugetul vacanței voastre.
— Suntem căsătoriți.
— Atunci de ce planurile de familie le-ai făcut fără mine?
Nu răspunse.
— Și undița?
Își coborî privirea.
— Ce-i cu ea?
— Tot din banii „noștri” urma s-o cumperi?
— Nu mai contează.
— Ba tocmai asta contează.
Pentru prima dată de când ajunsese, nu mai avea o replică pregătită.
— Ai avut cinci luni să-mi spui adevărul — am continuat. — Ai ales să nu o faci pentru că știai că nu sunt de acord. Nu mi-ai cerut ajutorul. Mi-ai eliminat dreptul de a spune nu.
— Am greșit.
— Da.
— Și ce vrei acum? Să plecăm acasă?
— Eu nu plec nicăieri.
S-a uitat spre recepție, apoi din nou la mine.
— Și eu?
— Tu hotărăști unde îți petreci concediul. Exact libertatea pe care trebuia să mi-o dai și mie.
S-a întors la Mamaia.
Eu am rămas la hotel.
În a treia zi, lucrurile au explodat în casa lui George.
Lorena refuza să mai gătească.
George refuza să plătească toate cumpărăturile.
Musafirii veniți cu copiii se așteptau să găsească mesele pregătite.
Radu ajunsese să facă drumuri la supermarket, să strângă bucătăria și să comande mâncare pentru opt persoane.
În a patra seară m-a sunat.
— Acum înțeleg.
— Ce?
— Câtă muncă era.
Am rămas tăcută.
— Lorena mi-a spus că asta trebuia să faci tu zilnic.
Asta m-a interesat.
— Trebuia?
— Așa a zis.
— Deci nu era doar „puțin ajutor”.
— Nu.
— Știu.
Radu veni la hotel a doua zi.
De data aceasta nu-mi ceru să mă întorc.
Mi-a spus că se certase cu George și Lorena.
George îi reproșase că „nu știe să-și țină nevasta”.
Iar Radu îi răspunsese, pentru prima dată, că problema nu eram eu.
Dar asta nu ștergea ce făcuse.
Am petrecut restul concediului separat.
El s-a întors mai devreme la București.
Eu mi-am prelungit șederea la hotel încă cinci zile.
Când am ajuns acasă, am avut conversația pe care ar fi trebuit s-o avem înainte de vacanță.
I-am pus telefonul pe masă.
Captura din februarie era deschisă.
— Nu vreau să aud că ai făcut-o pentru fratele tău. Nici că Lorena a insistat. Tu ai scris mesajul.
Radu îl privi.
— Știu.
— Și dacă eu nu găseam asta?
Tăcu.
— M-ai fi lăsat să cred că totul fusese o schimbare de ultim moment.
— Da.
Era prima dată când spunea adevărul fără să-l îmbrace în altceva.
Nu l-am iertat în seara aceea.
Și nici nu ne-am prefăcut că două săptămâni la mare puteau fi uitate printr-o scuză.
Am separat banii pe care îi administram împreună.
Cei aproape 60.000 de lei au rămas în contul meu.
Radu nu și-a cumpărat undița.
Iar eu i-am spus foarte clar că, dacă mai ia vreodată o decizie care implică timpul, munca sau banii mei și apoi mi-o prezintă ca pe un fapt împlinit, nu vom mai discuta despre o vacanță stricată.
Vom discuta despre căsnicia noastră.
Radu a rămas.
Dar relația cu fratele lui s-a răcit serios după acel concediu.
George și Lorena nu și-au cerut niciodată scuze.
Lorena mi-a trimis, la câteva săptămâni după întoarcere, un mesaj în care spunea că „o femeie care ține la familie nu face atâta scandal pentru câteva treburi casnice”.
Nu i-am răspuns.
Am păstrat însă captura de ecran.
Nu pentru răzbunare.
Ci pentru că, de fiecare dată când cineva încerca să transforme ceea ce se întâmplase într-o neînțelegere, aveam dovada simplă că nu fusese deloc așa.
Ei nu schimbaseră planul.
Îl făcuseră fără mine.
Iar soțul meu știa că nu aș fi acceptat.
De aceea alesese să-mi spună adevărul abia după ce ajungeam acolo și credea că nu mai aveam cum să spun nu.
S-a înșelat.
Aveam valiza cu mine.