Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Ce ați aruncat?
Carmen făcu un gest nerăbdător.
— Marta, nu începe.
— V-am întrebat ce ați aruncat din casa mea.
— Lucruri vechi. Nimic important.
M-am uitat la Andrei.
— Ce înseamnă „nimic important”?
— Niște lucruri care ocupau spațiu, spuse el.
— Care lucruri?
Carmen oftă.
— Doamne, parcă am comis o crimă. O față de masă pătată, niște căni ciobite, câteva reviste, cutii…
— Altceva?
Tăcere.
— Carmen.
— Era și un aparat vechi în debara.
Am încremenit.
— Mașina de cusut?
— Dacă așa îi spui.
Mi-am lăsat ceașca jos.
Mașina aceea de cusut fusese a bunicii mele.
Nu valora o avere.
Dar era unul dintre puținele lucruri rămase de la ea.
— Unde este?
Carmen își încrucișă brațele.
— Am dat-o.
— Cui?
— Unei femei care chiar o folosește.
Pentru prima dată, Andrei păru speriat de expresia mea.
— Marta…
— Tu știai?
— Mama mi-a spus după.
— Și n-ai considerat că trebuie să-mi spui?
— Știam că te vei supăra.
Am râs scurt.
— Deci soluția a fost să nu aflu.
Carmen interveni imediat:
— Exact asta este problema. Te atașezi de toate vechiturile și apoi Andrei trebuie să suporte crizele tale.
M-am întors spre ea.
Acum înțelegeam de ce nu voia să dea cheia.
Nu considera că făcuse ceva greșit.
Considera că avea dreptul.
— Dați-mi cheia.
Carmen strânse cheia în palmă.
— Nu.
Alina, care până atunci rămăsese în sufragerie, apăru în prag.
— Mamă, dă-i cheia.
— Nu te băga.
M-am uitat la Andrei.
— Spune-i.
A ezitat.
Doar câteva secunde.
Dar au fost suficiente.
— Marta, cheia este utilă. Dacă se sparge o țeavă când suntem plecați? Dacă se întâmplă ceva?
— Atunci îi dăm cheia unei persoane care înțelege diferența dintre o urgență și a-mi deschide sertarele.
Carmen izbucni:
— Eu am crescut bărbatul cu care ești căsătorită!
— Și eu trăiesc cu el. Nu cu dumneavoastră.
— Andrei, auzi cum vorbește cu mine?
Andrei își trecu mâna peste față.
— Mamă, trebuia să-i ceri voie înainte să arunci lucrurile.
— Serios? După tot ce fac pentru voi?
Apoi se întoarse spre mine.
— Cine crezi că vine aici când plecați? Cine verifică frigiderul? Cine aruncă mâncarea expirată? Cine îi pune lui Andrei hainele în ordine?
Am simțit că mi se face frig.
— Hainele lui?
Carmen realiză prea târziu ce spusese.
Am mers direct spre dormitor.
Andrei veni după mine.
— Marta…
Am deschis dulapul.
În partea mea, două cutii fuseseră mutate pe raftul de sus.
Am tras una jos.
Înăuntru îmi țineam acte personale, fotografii și câteva obiecte de familie.
Capacul nu mai era așezat cum îl lăsasem.
— A umblat și aici?
Andrei tăcea.
— Te întreb pentru ultima dată. Mama ta intră și în dormitor când noi nu suntem acasă?
— Uneori.
Am simțit că problema dintre noi tocmai devenise mult mai mare.
— De cât timp știi?
— Marta, nu vreau să ne certăm din cauza mamei.
— Nu ne certăm din cauza mamei tale. Ne certăm pentru că tu i-ai dat acces la casa noastră fără să-mi spui și ai ascuns ce făcea aici.
Carmen venise după noi.
— Nu trebuie să-mi ceri mie socoteală pentru fiecare lucru!
M-am întors spre ea.
— Nu. Dumneavoastră nu trebuie să-mi cereți mie socoteală.
Am arătat spre ușă.
— Plecați.
— Fără cheia mea nu plec nicăieri.
— Păstrați-o.
Toți trei s-au uitat la mine.
Carmen zâmbi triumfător.
— Vezi? Până la urmă ai înțeles.
— Nu.
Mi-am luat telefonul.
— În seara asta schimbăm butucul.
Zâmbetul i-a dispărut.
Andrei făcu un pas spre mine.
— Marta, nu putem face asta.
M-am uitat la el.
— Ba putem. Întrebarea este dacă îl schimbăm împreună sau îl schimb eu.
— Este mama mea.
— Știu.
— Dacă îi luăm cheia, o să creadă că o excludem din familie.
— Nu-i luăm locul în familie. Îi luăm accesul nelimitat la dormitorul nostru.
Nu avea răspuns.
Carmen însă avea.
— Dacă schimbați încuietoarea din cauza ei, să nu mă mai chemi niciodată când aveți nevoie de ceva.
— De acord.
— Marta! spuse Andrei.
M-am întors spre el.
— Ce anume pierdem, Andrei? Ajutorul pe care nu l-am cerut sau dreptul mamei tale de a intra aici când noi suntem la serviciu?
Carmen își luă geanta.
— O să vezi tu cât durează până se satură de tine.
Asta l-a făcut pe Andrei să ridice capul.
— Ajunge, mamă.
Carmen se opri.
— Ce?
— Ajunge.
Vocea lui nu mai era ezitantă.
— Marta are dreptate. Eu ți-am făcut copia. Eu te-am lăsat să intri. Și tot eu am continuat să spun că „așa ești tu”, ca să nu trebuiască să mă cert cu tine.
Carmen îl privea fără să clipească.
— După tot ce am făcut pentru tine…
— Tocmai asta faci de fiecare dată. Transformi orice limită într-o dovadă că nu te iubesc.
— Deci alegi o femeie în locul mamei tale?
Andrei clătină din cap.
— Aleg casa în care trăiesc cu soția mea. Tu ești mama mea și vei rămâne mama mea. Dar nu mai intri aici fără să fii invitată.
Carmen plecă fără să-și ia rămas-bun.
În seara aceea am schimbat butucul.
Dar nu asta a rezolvat problema dintre mine și Andrei.
Am stat aproape două ore la masa din bucătărie.
I-am spus clar că problema nu fusese numai comportamentul mamei lui.
Fusese faptul că el îl permisese.
— De ce nu mi-ai spus că i-ai făcut altă cheie?
Și-a coborât privirea.
— Pentru că știam că vei spune nu.
— Exact.
A dat încet din cap.
— Știu.
Nu l-am iertat într-o singură conversație și nici el nu a încercat să-mi spună că exagerez.
A doua zi a sunat-o pe femeia căreia Carmen îi dăduse mașina de cusut.
A recuperat-o.
Apoi a mers singur la mama lui și i-a spus că, de atunci înainte, vizitele se fac după un telefon.
Carmen nu a acceptat ușor.
Timp de aproape o lună nu a venit deloc.
Îi telefona lui Andrei și îi spunea că eu îl îndepărtasem de familie.
Încerca să-l facă să-i dea din nou o cheie „măcar pentru urgențe”.
El a refuzat de fiecare dată.
Asta a fost partea care a contat pentru mine.
Nu că mă apărase o dată într-o ceartă.
Ci că a păstrat limita și când eu nu eram lângă el.
După aproape șase săptămâni, Carmen a venit din nou.
De data aceasta a sunat înainte.
Iar când a ajuns la ușă, a apăsat soneria.
Am deschis.
A privit pentru o clipă spre broască.
Apoi spre mine.
— Pot să intru?
Era o întrebare banală.
Dar nu mi-o pusese niciodată.
M-am dat la o parte.
— Da.
În bucătărie erau două cești în chiuvetă.
Carmen le-a văzut.
Și n-a spus nimic.
Nu deveniserăm peste noapte cele mai bune prietene.
Nici nu era nevoie.
Ea rămânea mama lui Andrei.
Eu rămâneam soția lui.
Diferența era că acum exista o ușă între cele două case.
Și, pentru prima dată, cheia acelei uși rămânea la oamenii care locuiau înăuntru.