Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Dați-mi tableta — am spus.
Rodica o ținea lipită de piept.
— Nu ai niciun drept să citești conversațiile lui Vlad.
— Dar dumneavoastră aveți dreptul să veniți după economiile mele?
— Nu înțelegi ce se întâmplă.
— Atunci explicați-mi.
A tăcut.
Am întins mâna.
— Cine este Laura și ce apartament pierde vineri?
— Întreabă-l pe soțul tău.
— Tocmai asta voi face.
Am sunat.
Vlad nu a răspuns.
Am mai sunat o dată.
Nimic.
Rodica și-a luat geanta.
— Plec.
— Cheia.
S-a oprit.
— Poftim?
— Cheia apartamentului meu.
— Mi-a dat-o fiul meu.
— Fiul dumneavoastră nu avea permisiunea să v-o dea.
A scos cheia și a trântit-o pe masă.
— O să regreți felul în care te porți.
— Poate. Dar cei 280.000 de lei rămân în contul meu.
După ce a plecat, am rămas singură în bucătărie.
Nu am alergat după ea.
Nu am transferat nimic.
Și nu am sunat rudele.
Am făcut un singur lucru: am fotografiat documentele pe care Rodica, în graba ei, le lăsase pe masă.
Apoi am așteptat ca Vlad să mă sune.
A făcut-o după aproape o oră.
— Mama spune că ai făcut un scandal monstru.
— Cine este Laura?
Tăcere.
— Vlad?
— Vorbim când ajung acasă.
— Nu. Vorbim acum.
— Corina, sunt la muncă.
— Mama ta tocmai a intrat în apartamentul meu ca să-mi ia aproape toate economiile. Cred că poți găsi cinci minute.
A oftat.
— Laura este cineva pe care o cunosc.
— Ce apartament pierdeți vineri?
Altă tăcere.
De data aceasta a fost suficientă.
— Te întorci mâine — i-am spus.
— Nu pot.
— Atunci eu voi afla singură.
— Nu face nimic până vin!
Pentru prima dată îi auzeam frica în voce.
— De ce?
— Pentru că situația este complicată.
— Nu. Este secretă. E altceva.
Am închis.
În dimineața următoare Vlad era la ușă.
Nu peste două zile.
Nu după terminarea lucrărilor.
La ora opt și douăzeci era în fața mea.
— Trebuie să vorbim.
L-am lăsat să intre.
— Vorbește.
A început cu jumătăți de adevăr.
Laura era „o prietenă”.
Apartamentul era „o investiție”.
Datoria fusese „o decizie proastă”.
Până când am pus dosarul lăsat de mama lui pe masă.
— De ce trebuia să plătesc eu?
Vlad și-a trecut mâna prin părul negru.
— Pentru că până vineri trebuie să restitui banii.
— Pentru ce apartament?
— Corina…
— Pentru cine este apartamentul?
Și atunci a cedat.
Laura nu era o prietenă.
Avea o relație cu ea de aproape un an.
Iar Laura era însărcinată.
Am simțit că îmi amorțesc mâinile.
Nu am țipat.
— Apartamentul?
Vlad și-a coborât privirea.
— Urma să fie pentru ea și copil.
Am râs o singură dată.
Nu pentru că era amuzant.
— Deci mama ta a venit să-mi ia economiile ca să achite apartamentul femeii cu care mă înșeli.
— Nu este atât de simplu.
— Spune-mi partea complicată.
Atunci a făcut lucrul care a distrus orice urmă de îndoială pe care o mai aveam.
Nu și-a cerut iertare.
Nu m-a întrebat ce simt.
A spus:
— Dacă nu achit până vineri, pierd avansul și rămân cu datoria. Transferă-mi banii, rezolv situația, iar după aceea putem discuta despre noi.
M-am uitat la el.
— Tu încă îmi ceri banii?
— Îți cer să nu mă lași să mă îngrop.
— Ai făcut un credit pentru amanta ta.
— Pentru copilul meu.
Cuvintele acelea au schimbat totul.
— Atunci mama copilului tău și tu îl veți plăti.
— Nu avem suma.
— Nici eu nu o am pentru voi.
Vlad s-a enervat.
— Sunt soțul tău!
— Exact. Și ai folosit informațiile despre economiile mele ca să-ți trimiți mama după ele.
S-a ridicat.
— Mama încerca să mă ajute.
— Mama ta știa de Laura?
Nu mi-a răspuns.
— Știa?
— Da.
Acel „da” a durut aproape la fel de tare ca relația.
Rodica știa.
Știa despre Laura.
Știa despre sarcină.
Știa despre apartament.
Și totuși intrase în casa mea, se așezase la masa mea și îmi ceruse cardul.
— Pleacă.
Vlad m-a privit.
— Nu face asta.
— Ai până diseară să-ți iei lucrurile personale.
— Corina, putem salva căsnicia.
— Acum zece minute mi-ai cerut 280.000 de lei ca să salvezi apartamentul amantei tale.
Nu a mai avut ce spune.
În aceeași zi am vorbit cu un avocat și am schimbat încuietoarea.
Nu pentru răzbunare.
Pentru că aflasem că o cheie a casei mele circulase fără știrea mea într-o familie care tocmai încercase să obțină acces la economiile mele.
Vlad nu a renunțat.
Asta a fost partea pe care familia lui nu a vrut s-o înțeleagă.
Timp de câteva zile m-a sunat constant.
Uneori își cerea iertare.
Alteori îmi spunea că îl distrug financiar.
Rodica m-a sunat și ea.
— Indiferent ce a făcut Vlad, copilul acela nu are nicio vină.
— Sunt de acord.
— Atunci ajută-l!
— Faptul că un copil nu are nicio vină nu înseamnă că eu trebuie să-i cumpăr mamei lui apartament.
A urmat o tăcere.
— Ai bani.
— Și dumneavoastră aveți un apartament.
— Ce legătură are?
— Îl puteți vinde dacă vreți atât de mult să achitați datoria fiului dumneavoastră.
A închis.
Nouă zile după seara în care Rodica intrase în casa mea, familia lui Vlad s-a adunat la părinții lui.
Am mers și eu.
Nu ca să negociez căsnicia.
Voiam un singur lucru care încă se afla la Vlad.
Cheia lui.
Rodica a început imediat:
— Chiar vrei să arunci o căsnicie pentru o greșeală?
— Nu.
M-am uitat la Vlad.
— Divorțez pentru un an de minciuni, pentru o relație paralelă și pentru faptul că a încercat să-mi ia economiile ca să plătească locuința celeilalte femei.
Nimeni nu a răspuns.
Vlad încercă ultima dată.
— Dacă mă ajuți măcar cu o parte din datorie, îți semnez orice vrei și terminăm civilizat.
Am rămas câteva secunde uitându-mă la el.
Chiar și acum negocia cu banii mei.
— Nu vei primi niciun leu.
— Atunci o să pierd tot.
— Nu, Vlad. O să pierzi ceea ce ai cumpărat cu bani pe care nu îi aveai.
Rodica s-a ridicat.
— Și propriul tău soț nu înseamnă nimic pentru tine?
— A însemnat suficient cât să am încredere în el.
M-am uitat din nou la Vlad.
— Cheia.
A scos-o din buzunar.
Pentru câteva secunde a ținut-o în palmă.
Apoi a pus-o pe masă.
Am luat-o.
Aceea a fost ultima discuție despre bani pe care am avut-o cu el.
Am depus actele de divorț.
Vlad a rămas responsabil pentru datoria pe care și-o făcuse, iar eu nu am achitat niciun leu din ea.
Ce s-a întâmplat între el și Laura după aceea nu a mai fost problema mea.
Rodica nu a mai avut niciodată cheia casei mele.
Iar economiile mele au rămas acolo unde fuseseră înainte ca familia lui Vlad să decidă că are dreptul asupra lor: în contul meu.
Mult timp am crezut că cea mai dureroasă descoperire din acea seară fusese existența Laurei.
Nu fusese.
Cel mai greu de acceptat a fost că soțul meu și mama lui stătuseră împreună și făcuseră un plan în care munca mea de șapte ani devenise soluția pentru minciunile lui.
Rodica venise după cardul meu convinsă că voi ceda.
Vlad fusese convins că, dacă mă pune în fața unei situații deja create, voi plăti.
Amândoi greșiseră din același motiv.
Confundaseră faptul că avusesem încredere în ei cu faptul că puteau decide în locul meu.