Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Am continuat să mă uit la Mihai.
— Le-ai spus că banii mei sunt disponibili?
— Am spus că avem o soluție.
— Fără să vorbești cu mine.
— Pentru că știam că o să faci exact ce faci acum.
— Adică să întreb de ce trebuie să plătesc eu?
Doina interveni:
— Nu mai contează cine ce a spus. Datoria trebuie achitată.
— Ba contează foarte mult.
Sorin, bărbatul adus să-mi „explice” situația, își drese glasul.
— Doamnă, poate ar trebui să priviți lucrurile pragmatic. Sunteți căsătoriți. Problemele financiare ale unuia dintre soți pot afecta întreaga familie.
— Pot, am răspuns. Dar nu înseamnă că orice datorie făcută de unul devine automat obligația celuilalt.
Doina zâmbi.
— Aici greșești. Datoria soțului este și datoria soției.
Atunci am deschis geanta.
Nu venisem nepregătită.
După prima vizită a Doinei, vorbisem cu un avocat și recitisem documentele semnate înainte de căsătorie.
Am scos o singură copie și am pus-o pe masă.
— Atunci vă rog să-mi arătați unde scrie asta aici.
Doina s-a uitat la foaie.
— Ce este?
— Convenția matrimonială pe care eu și Mihai am semnat-o înainte de căsătorie.
Mihai și-a ridicat capul.
Știa foarte bine ce era.
La începutul relației, el insistase asupra separației patrimoniale. Avea atunci o mică firmă și spusese că nu voia ca eventualele probleme ale afacerii lui să mă afecteze.
Fusesem de acord.
Acum aceeași protecție pe care o dorise pentru el mă proteja pe mine.
I-am întins documentul lui Sorin.
L-a citit.
Zâmbetul Doinei a dispărut treptat.
— Ei?
Sorin nu părea deloc încântat.
— Din ce văd aici, obligațiile asumate individual de domnul Mihai nu pot fi pur și simplu transferate asupra soției.
— Cum adică? întrebă Doina.
— Exact cum am spus.
Cristina se întoarse spre fratele ei.
— Tu știai de asta?
— Da.
— Și n-ai spus nimic?
Mihai ridică vocea.
— Pentru că documentul nu schimbă problema!
S-a întors spre mine.
— Poate că legal nu ești obligată. Dar eu sunt soțul tău.
Acolo era conflictul pe care îl așteptasem.
— Și?
— Și ai banii.
— Asta este justificarea?
— Am făcut o greșeală, Andreea. Nu pot da timpul înapoi.
— Dar poți să-mi ceri mie să plătesc.
— Pot să-i cer soției mele să mă ajute.
— Ajutorul se cere înainte să promiți banii celui care trebuie să te ajute.
Cristina împinse scaunul în spate.
— Dacă nu plătim, eu pierd magazinul!
— Atunci vinde marfa, negociază cu furnizorii, găsește un investitor, închide magazinul dacă trebuie. Dar nu-mi lua economiile.
— Vorbești foarte ușor pentru cineva care are 150.000 de lei în bancă!
Am întors capul spre Mihai.
Cristina și-a dat seama prea târziu ce spusese.
Eu nu-i spusesem niciodată suma.
— De unde știi cât am?
Tăcere.
— Cristina?
S-a uitat la fratele ei.
Nu mai aveam nevoie de răspuns.
— Tu i-ai spus.
Mihai s-a ridicat.
— Nu mai transforma fiecare lucru într-o trădare.
— Le-ai spus mamei și surorii tale câți bani am în cont?
— Trebuia să găsim o soluție.
— Cu banii mei.
— Cu banii familiei noastre!
— Nu. Ai făcut o datorie pentru familia ta, ai ascuns-o de mine și apoi le-ai spus tuturor cât am economisit ca să poată decide ce facem cu banii mei.
Doina se ridică și ea.
— Destul! Cristina poate pierde tot ce a construit.
M-am întors spre ea.
— Atunci vindeți dumneavoastră ceva și ajutați-o.
A rămas cu gura întredeschisă.
— Poftim?
— Aveți un apartament pe care îl închiriați. Aveți economii. Dacă suntem toți familie, de ce sunt singura persoană căreia i se cere să sacrifice ceva?
— Eu am muncit o viață pentru ce am!
— Și eu ce credeți că am făcut?
Nu mi-a răspuns.
Cristina începu să plângă.
— Deci mă lași să pierd magazinul.
— Eu nu ți-am deschis magazinul și nu ți-am făcut datoriile.
Mihai veni după mine când m-am ridicat.
— Dacă pleci acum, ce fac eu?
M-am oprit.
— Pentru prima dată de când a început povestea asta, exact ce ar fi trebuit să faci de la început: îți asumi decizia.
Am plecat singură.
Dar conflictul nu s-a terminat acolo.
În următoarele zile, Mihai a încercat toate variantele.
Mai întâi mi-a spus că sunt rece.
Apoi că îl umilesc în fața familiei.
După aceea a venit cu o propunere: să-i dau 80.000 de lei, iar el urma să achite restul în rate.
— Și Cristina?
— O să ne dea înapoi când poate.
— Există vreun contract între voi?
A tăcut.
— Vreo garanție?
Nimic.
— Vreo rată plătită până acum?
— Nu.
Am refuzat.
Atunci s-a schimbat.
— Dacă nu mă ajuți, nu știu dacă mai are sens căsnicia asta.
L-am privit lung.
— Chiar asta îmi spui?
— Îți spun că într-o căsnicie oamenii nu se abandonează când apar probleme.
— Problema nu „a apărut”, Mihai. Ai creat-o fără mine. Iar acum condiționezi căsnicia de accesul la economiile mele.
— Nu asta am spus.
— Exact asta ai spus.
În noaptea aceea am dormit separat.
Două zile mai târziu am aflat și ultima parte.
Cristina nu folosise toți banii pentru magazin.
Aproape 30.000 de lei merseseră către alte cheltuieli personale acumulate în ultimele luni.
Mihai știa.
Și totuși continuase să-i dea bani.
Când l-am confruntat, n-a negat.
— Era deja în groapă. Ce voiai să fac?
— Să te oprești.
— Este sora mea.
— Iar eu eram soția ta.
— Erai?
Am dat din cap.
— Da. Era cea mai importantă parte a propoziției.
Nu am depus actele de divorț în aceeași zi.
Am vrut să fiu sigură că nu reacționez doar din furie.
Am stat două săptămâni la o prietenă și am vorbit de mai multe ori cu Mihai.
I-am spus că, dacă vrem să încercăm să salvăm căsnicia, trebuie să se întâmple trei lucruri: să-și asume singur datoria, să nu mai ofere familiei informații despre finanțele mele și să recunoască faptul că ceea ce făcuse fusese o trădare a încrederii dintre noi.
La primele două a spus că poate.
La al treilea nu.
— Am încercat să-mi ajut sora. Nu o să-mi cer iertare pentru asta.
Atunci am înțeles.
El încă vedea problema ca pe o alegere între mine și Cristina.
Eu o vedeam ca pe o alegere între o căsnicie în care deciziile importante se iau împreună și una în care soțul meu hotărăște, iar eu plătesc.
Am depus cererea de divorț.
Mihai s-a mutat temporar la mama lui.
Datoria a rămas a lui.
Cristina și-a închis magazinul câteva luni mai târziu și a vândut ce mai putea recupera din marfă pentru a-i returna o parte din bani.
Doina a continuat mult timp să spună rudelor că eu „mi-am lăsat soțul pentru bani”.
N-am încercat s-o conving de contrariul.
Nu divorțasem pentru 120.000 de lei.
Divorțasem pentru momentul în care soțul meu hotărâse că avea dreptul să promită munca mea de șapte ani fără să-mi ceară acordul.
Convenția matrimonială mi-a protejat economiile.
Dar nu documentul acela mi-a încheiat căsnicia.
Mihai a făcut-o în clipa în care i-am cerut să aleagă între a-și asuma propria decizie și a mă obliga pe mine s-o plătesc.
Și a ales.