Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Victor rămase în fața mea.
— Oana, oamenii ăștia sunt plătiți la oră. Termină.
— Tocmai am terminat. Nu intră nimic.
— Este și casa mea!
Ovidiu interveni:
— Victor, stai puțin. Mi-ai spus că Oana acceptase.
— Și va accepta.
Marina îl privi.
— Ne-ai mințit din nou?
Victor se întoarse spre ea.
— V-am găsit un loc unde să stați. Asta contează.
— În casa ei, fără să fie de acord?
— Este casa noastră!
Ovidiu se uită când la mine, când la fratele lui.
— Aseară mi-ai spus clar că ați discutat.
Victor își pierdu răbdarea.
— Pentru că dacă vă aduceam aici, intrați, vă instalați și în două zile îi trecea!
Nimeni nu mai spuse nimic.
Până și cei doi oameni de la mutări se uitau în altă parte.
Ovidiu fu primul care reacționă.
— Puneți cutia înapoi.
Victor se întoarse brusc.
— Ce?
— Am spus s-o puneți înapoi.
Moverul se întoarse spre camion.
Victor îl opri.
— Nu! Du-o în casă.
— Victor, spuse Ovidiu, oprește-te.
— Tu ai nevoie de locuință sau nu?
— Am nevoie. Dar nu așa.
Victor îl privi de parcă tocmai fusese trădat.
— Eu fac toate astea pentru tine!
— Nu. Ai făcut asta fără să-mi spui adevărul.
Marina ridică una dintre valize.
— Plecăm.
— Unde?
— La o pensiune, la hotel, nu știu. Dar nu intru într-o casă după ce proprietara mi-a spus în față că nu și-a dat acordul.
Victor arătă spre mine.
— Exact asta voia! Să vă facă să vă simțiți prost!
Atunci Ovidiu se întoarse spre el.
— Nu ea ne-a făcut să venim cu camionul aici.
Victor tăcu.
— Tu ne-ai spus să renunțăm la apartament. Tu ne-ai spus că Oana era de acord. Tu m-ai sunat aseară și mi-ai spus că ați rezolvat.
Victor încercă să-l întrerupă.
— Pentru că încerc să-mi ajut familia!
— Atunci trebuia să începi prin a nu-ți minți familia.
Cutiile au fost încărcate înapoi.
Victor nu a ajutat.
A rămas în curte și m-a privit de parcă eu provocasem totul.
În aceeași după-amiază am sunat câteva agenții și am găsit un apartament mobilat, modest, la cincisprezece minute de noi.
Ovidiu nu avea bani pentru garanție.
I-am împrumutat eu.
Când Victor a aflat, a izbucnit:
— Deci bani le dai, dar în casă nu-i primești?
— Da.
— Asta nu are nicio logică.
— Are. Am vrut să-i ajut. N-am vrut să decizi tu în locul meu cum îi ajutăm.
— Tot la “decizia ta” ai rămas.
— Decizia noastră, Victor. Asta ai refuzat să înțelegi.
Dar conflictul nu s-a terminat după plecarea camionului.
Victor a început să le spună rudelor că îmi dădusem cumnatul afară.
Mama lui m-a sunat.
— Ovidiu este fratele soțului tău. Familia se ajută.
— De acord.
— Atunci de ce nu l-ai primit?
— Pentru că Victor m-a mințit și a încercat să-l mute în casă după ce i-am spus clar că nu sunt de acord.
— Uneori bărbatul trebuie să ia o hotărâre.
Atunci am înțeles de unde venea convingerea lui Victor.
— Nu în casa mea.
I-am închis.
Când Victor a venit acasă, știa deja despre conversație.
— Ai închis telefonul mamei mele?
— Da.
— Ai început să te cerți cu toată familia mea.
— Nu. Familia ta a început să-mi explice că tu poți decide în locul meu.
— Pentru că uneori cineva trebuie să decidă!
— Suntem doi adulți.
— Nu toate deciziile se iau cu ședință și proces-verbal, Oana!
— Mutarea a două persoane în casă pentru o perioadă nedeterminată se ia împreună.
— Și dacă nu ne înțelegem?
— Atunci răspunsul este nu până găsim o variantă acceptabilă pentru amândoi.
Victor râse.
— Deci ai drept de veto.
— Și tu îl ai. Dacă eu aș hotărî mâine că sora mea se mută aici șase luni, ai avea dreptul să spui nu.
— Nu este același lucru.
— De ce?
N-a putut să-mi răspundă fără să spună ceea ce devenise deja evident.
Pentru el, cuvântul lui trebuia să cântărească mai mult.
În următoarele săptămâni situația s-a înrăutățit.
Victor nu și-a cerut scuze pentru minciuni.
Din contră, spunea că fusese obligat să mintă pentru că eu eram “imposibilă”.
I-am propus consiliere de cuplu.
A acceptat.
La prima ședință, când terapeuta l-a întrebat ce ar fi făcut dacă eu aș fi adus două rude să locuiască la noi după ce el spusese nu, Victor a răspuns:
— Dar Oana nu ar face așa ceva.
— Nu asta v-am întrebat, îi spuse ea.
Victor tăcu.
La a doua ședință a recunoscut că se bazase pe faptul că n-aș fi făcut scandal în fața fratelui său.
La a treia n-a mai venit.
Seara mi-a spus:
— Nu am nevoie de un străin care să-mi spună cum să conduc lucrurile în propria casă.
Cuvântul acela mi-a rămas în minte.
“Să conduc.”
Nu “să trăim”.
Nu “să hotărâm”.
Să conduc.
— Atunci cred că avem o problemă mai mare decât Ovidiu, i-am spus.
— Dacă tu vrei s-o faci mai mare.
— Nu eu am făcut-o.
Victor a dormit în camera liberă în noaptea aceea.
Aceeași cameră în care hotărâse că urma să locuiască fratele lui.
Două luni mai târziu, s-a mutat.
Ovidiu și Marina au rămas în apartamentul pe care îl găsiserăm. El și-a găsit între timp un serviciu și mi-a returnat banii treptat.
În ziua în care mi-a adus ultima parte, a rămas puțin în prag.
— Pot să-ți spun ceva?
— Sigur.
— În dimineața aia, Victor mi-a spus în mașină să nu-mi fac griji dacă te superi.
— De ce?
Ovidiu ezită.
— A zis: “O las două zile și-i trece. Mereu îi trece.”
N-am spus nimic.
Pentru că atunci am înțeles cât de mult se bazase Victor, de-a lungul căsniciei noastre, nu pe acordul meu, ci pe faptul că până la urmă renunțam la ceartă.
De data aceea nu renunțasem.
Și abia când am spus un “nu” pe care nu l-am retras am aflat ce fel de căsnicie aveam, de fapt.