Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Cine nu trebuie să afle? am întrebat.
Femeia nu mi-a răspuns.
Privea în continuare peste umărul meu.
M-am întors.
La câteva mese distanță, lângă intrarea cafenelei, era o tânără.
Avea părul șaten prins neglijent și purta o rochie simplă, crem.
Lângă ea era o fetiță.
Tânăra s-a aplecat să-i aranjeze ceva copilului, apoi și-a ridicat capul.
Am văzut semnul mic de deasupra sprâncenei stângi.
Andreea îl avea de la nouă ani, când căzuse de pe bicicletă.
Mi-am dus mâna la gură.
— Mihai…
El s-a întors.
L-am simțit încremenind lângă mine.
— Doamne…
Am făcut un pas.
— Andreea!
Femeia cu bluza m-a tras înapoi.
— Nu!
— Este fiica mea!
— Știu.
M-am întors atât de brusc spre ea încât aproape am răsturnat masa.
— Atunci cine ești?
— Mariana.
— De unde o cunoști?
— Locuiește în apropiere.
— De cât timp?
A ezitat.
— De aproape șase ani.
Șase ani.
Femeia aceasta îmi văzuse copilul șase ani, în timp ce eu puneam afișe și răspundeam la telefoane în toiul nopții.
— Știai că este dispărută?
— Nu. Nu-i știam numele adevărat până acum.
— Atunci de ce ai spus că o cheamă Andreea Voicu?
Mariana a privit fotografia din telefonul meu.
— Pentru că am văzut numele o singură dată. Acum câțiva ani. Pe un document vechi pe care îl ascundea.
Am vrut să merg direct spre Andreea.
Mariana mi-a blocat drumul.
— Ascultă-mă două minute.
— Am ascultat opt ani oameni care-mi spuneau să aștept!
Vocea mi se ridicase.
Mihai m-a prins ușor de braț.
— Elena.
Andreea se întorsese spre noi.
Pentru o fracțiune de secundă, privirile ni s-au întâlnit.
Am văzut-o încremenind.
Apoi un bărbat a ieșit din cafenea și s-a apropiat de ea.
Mariana a șoptit:
— El.
Bărbatul avea puțin peste 30 de ani.
S-a uitat întâi la Andreea, apoi spre noi.
I-a spus ceva.
Andreea a luat imediat fetița de mână.
— Cine este? am întrebat.
Mariana și-a coborât vocea.
— Sergiu. Cu el a venit aici.
— Acum opt ani?
— Eu am cunoscut-o doi ani mai târziu. Mi-a spus că o cheamă Ana și că nu mai are familie.
Am simțit cum mi se strânge stomacul.
— Bluza?
Mariana și-a atins tivul.
— Mi-a dat-o. Mi-a spus că nu vrea s-o mai vadă niciodată.
Când am privit din nou spre intrare, Andreea și fetița dispăruseră.
La fel și bărbatul.
Atunci am sunat la poliție.
Nu după zece minute.
Nu după ce aflam povestea Marianei.
Imediat.
De data aceasta aveam un chip, un loc și un nume.
În următoarele ore, ceea ce știusem despre dispariția Andreei a început să se schimbe.
La 16 ani, în lunile dinaintea vacanței, Andreea vorbise online cu Sergiu, care avea atunci 19 ani.
Nu știam nimic despre el.
În ziua dispariției o așteptase lângă plajă.
Îi spusese că merg puțin cu mașina și că o aduce înapoi.
De aceea telefonul, sandalele și geanta rămăseseră lângă mine.
Andreea crezuse că se întoarce.
Dar nu se întorsese.
La început, Sergiu îi spusese că poliția o caută pentru că noi declaraserăm că furase bani și fugise.
Apoi îi spusese că eram furioși.
Mai târziu, că renunțasem s-o căutăm.
Cu timpul, minciunile se schimbaseră.
Un singur lucru rămăsese același: dacă se întorcea acasă, avea să piardă tot ce construise între timp.
Inclusiv copilul.
Mariana aflase o parte din adevăr abia în ultimii ani.
Sergiu era nepotul unei foste colege de-ale ei. Prin acea familie o cunoscuse pe „Ana”.
O văzuse speriată.
O ajutase de câteva ori cu fetița.
Dar Andreea nu-i spusese niciodată de unde venea.
— De ce n-ai insistat? am întrebat.
— Pentru că de fiecare dată când întrebam despre familie, se închidea complet. Iar Sergiu spunea că părinții ei nu vor să mai audă de ea.
Apoi Mariana mi-a spus de ce mă oprise.
Cu câteva luni înainte, Andreea îi mărturisise că începuse să se gândească să plece de lângă Sergiu.
El aflase.
De atunci îi repeta că, dacă încearcă să dispară cu fetița, va demonstra că este instabilă și îi va lua copilul.
Nu știam cât era adevăr și cât era amenințare.
Dar Andreea îl credea.
De aceea nu am fugit după ea pe stradă.
Pentru prima dată după opt ani, știam unde era.
Și nu aveam de gând s-o fac să dispară din nou.
Identitatea ei a fost verificată oficial.
Au urmat declarații, verificări și o anchetă asupra împrejurărilor în care plecase din Costinești la 16 ani și asupra celor întâmplate ulterior.
Prima întâlnire adevărată cu Andreea a avut loc câteva zile mai târziu.
Nu pe plajă.
Nu în casa lui Sergiu.
Într-un loc neutru.
Când ușa s-a deschis, aproape că nu am recunoscut femeia care a intrat.
Și totuși îi cunoșteam fiecare trăsătură.
S-a așezat la câțiva metri de mine.
Mihai plângea.
Eu nu puteam.
— Bună, mamă, a spus ea.
A fost suficient să-mi distrugă toată puterea pe care credeam că o am.
— Bună, iubita mea.
N-am alergat spre ea.
N-am atins-o.
Am întrebat:
— Pot să te îmbrățișez?
Andreea a început să plângă.
A dat din cap.
Opt ani s-au strâns într-o îmbrățișare în care niciuna dintre noi nu putea spune nimic.
Dar întoarcerea ei nu a rezolvat totul.
Andreea nu era fata de 16 ani pe care o pierdusem.
Avea 24.
Avea un copil.
Avea frici și amintiri despre care nu putea vorbi doar pentru că eu voiam răspunsuri.
Și, cel mai greu pentru mine, încă se temea de Sergiu.
Au fost necesare luni pentru ca situația ei și a fetiței să se stabilizeze și pentru ca autoritățile să clarifice ce se întâmplase.
N-am aflat fiecare detaliu.
Am învățat să nu le cer.
Prima dată când am întâlnit-o pe fiica Andreei, fetița s-a ascuns după picioarele mamei ei.
M-am așezat în genunchi la câțiva pași.
— Bună. Eu sunt Elena.
Fetița s-a uitat la Andreea.
— Cine e?
Andreea m-a privit.
Apoi a spus:
— Este mama mea.
Fetița s-a gândit câteva secunde.
— Atunci e bunica mea?
Andreea a zâmbit printre lacrimi.
— Da.
Aproape un an mai târziu, Andreea a venit pentru prima dată acasă.
Mama mea avea 81 de ani.
Când a văzut-o în prag, și-a dus ambele mâini la gură.
Andreea s-a apropiat de ea.
— Bunico…
Mama a început să plângă.
Mai târziu am scos bluza turcoaz din punga în care Mariana mi-o înapoiase.
Mama a întors materialul pe dos.
Inițialele A.V. aproape dispăruseră.
Dar soarele galben era încă acolo.
— Îți amintești? am întrebat.
Andreea a trecut cu degetele peste cusătura strâmbă.
— Mi-ai spus că acum e unicat, a șoptit mama.
Andreea a zâmbit.
— Pentru că era.
Am păstrat bluza.
Nu ca pe obiectul pe care fiica mea îl purta în ziua în care am pierdut-o.
Ci ca pe obiectul care, opt ani mai târziu, mi-a permis s-o găsesc.
Iar fotografia făcută cu 40 de minute înainte să dispară nu mai este ultima fotografie a Andreei din telefonul meu.
Acum am altele.
Andreea cu fiica ei.
Andreea cu bunica.
Andreea lângă mine.
Nu am recuperat cei opt ani.
Pe aceia nu ni-i mai poate da nimeni.
Dar am primit ceva ce, multă vreme, nu mai îndrăznisem să cred că voi avea:
următoarea fotografie.