Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Soneria a sunat din nou.
Mihai s-a uitat spre hol.
— Aștepți pe cineva?
Am trecut pe lângă el și am deschis.
Ioana stătea în prag cu geanta de lucru pe umăr.
Când Mihai a văzut-o, expresia i s-a schimbat.
O cunoștea.
Ea se ocupase de succesiune după moartea tatălui său.
— Ce caută Ioana aici?
— Am chemat-o eu.
Andreea lăsase cratița în chiuvetă.
— Pentru ce?
Ioana a intrat și și-a pus geanta pe masă.
— Pentru niște documente pe care doamna Popescu m-a rugat să le verific.
Mihai s-a uitat la mine.
— Ce documente?
Ioana a scos un dosar.
— Începem cu firma.
A pus câteva extrase pe masă.
În ultimele optsprezece luni, din conturile societății plecaseră bani pentru cheltuieli care nu aveau nicio legătură cu activitatea firmei.
Mobilierul din apartamentul lui Mihai și Andreea.
Vacanțe.
Electronice.
Restaurante.
Și mai multe transferuri fragmentate către o societate despre care eu nu auzisem niciodată.
Mihai a încercat să întrerupă.
— Sunt cheltuieli pe care le pot explica.
— Atunci explică avansul pentru apartamentul din Brașov, am spus.
Andreea s-a întors spre el.
— Ce apartament?
Mihai a rămas nemișcat.
M-am uitat la Ioana.
Nici ea nu se așteptase la reacția Andreei.
— Mihai?
— Nu acum.
— Ce apartament?
Ioana a pus copia antecontractului pe masă.
Andreea l-a luat.
A citit numele.
Apoi suma.
— Ai cumpărat un apartament?
— Este o investiție.
— Mi-ai spus că banii aceia sunt pentru renovarea casei.
Mihai i-a smuls hârtia.
— Taci puțin.
— Nu-mi spune mie să tac!
Cu zece minute înainte formau o echipă.
Acum înțelegeam că nici măcar ei nu știau toate minciunile celuilalt.
Dar Ioana nu venise pentru apartament.
A scos documentul pe care îl găsisem în imprimantă.
— Recunoști asta?
Mihai l-a privit.
— Este doar un draft.
— Pentru ce?
— Reorganizarea proprietăților familiei.
— Care proprietăți?
A arătat spre hârtie.
— Casa.
— Casa cui?
Mihai a oftat.
— Mamă, oricum casa urma să rămână la mine.
Am simțit ceva mult mai dureros decât furia.
— După ce mor.
N-a răspuns.
— Eu încă trăiesc, Mihai.
— Nu am spus asta.
— Dar te-ai comportat ca și cum partea aceea era doar o formalitate.
Andreea interveni:
— Nimeni nu voia să-ți ia casa.
Ioana scoase alte două pagini.
— Atunci de ce ați pregătit documente prin care proprietatea putea fi transferată?
Andreea păli.
— Eu nu am pregătit nimic.
M-am uitat la ea.
— Ai intrat în birou pe 12 august la 23:47.
A încremenit.
— Ce?
— Ai fotografiat actele casei.
— De unde…
S-a oprit.
Camerele.
Își amintise.
Mihai se întoarse spre ea.
— Mi-ai spus că mama nu mai verifică înregistrările.
Andreea îl privi furioasă.
— Tu mi-ai spus să fotografiez actele!
Tăcerea care urmă a fost aproape perfectă.
Ioana nu mai trebuia să-i întrebe nimic.
Începuseră să răspundă singuri.
Mihai se întoarse spre mine.
— Voiam să pregătim totul. Atât.
— Fără să-mi spui.
— Urma să-ți explic.
— Când?
N-a răspuns.
— Înainte sau după ce-mi puneai documentele în față?
Andreea izbucni:
— Nu poți demonstra că voiam să facem ceva ilegal!
— Nici nu am spus asta, interveni Ioana. Tocmai de aceea documentele vor fi verificate.
Mihai își trecu mâna peste față.
— Mamă, oprește nebunia asta.
— Nu.
— Sunt fiul tău.
— Tocmai de aceea ai avut acces la lucruri pe care nu le-aș fi încredințat altcuiva.
Ioana îi spuse atunci ce făcusem în dimineața aceea.
Drepturile administrative ale lui Mihai asupra conturilor firmei fuseseră suspendate până la terminarea verificărilor.
Telefonul lui vibră.
Îl scoase.
Deschise aplicația băncii.
Încercă din nou.
— Ce ai făcut?
— Am protejat firma.
— Firma tatălui meu!
— Și a mea.
— Am muncit acolo doisprezece ani!
— Asta nu-ți dă dreptul să iei bani fără să-mi spui.
Andreea îl privea acum altfel.
— Câți bani mai avem?
Mihai ridică ochii spre ea.
— Asta te interesează?
— Te-am întrebat ceva.
— Tocmai ai aflat că mama mea mă acuză de furt și tu mă întrebi câți bani avem?
— Pentru că mi-ai ascuns un apartament!
Au început să se certe.
Nu i-am oprit.
În câteva minute am aflat mai mult decât descoperisem într-o lună.
Andreea știa despre planul privind casa.
Știa că Mihai intenționa să-mi prezinte niște documente drept o simplă „reorganizare patrimonială”.
Dar nu știa despre apartamentul din Brașov.
Mihai știa că Andreea fotografiase documentele.
Dar nu știa că ea îi spusese surorii sale că, până la sfârșitul anului, „casa va fi practic a noastră”.
Nu era o neînțelegere.
Era un plan în care fiecare ascunsese câte ceva chiar și față de celălalt.
Andreea a urcat.
După zece minute s-a întors cu o valiză.
— Unde pleci? întrebă Mihai.
— La sora mea.
— Și eu?
Andreea îl privi rece.
— Tu ai apartament în Brașov.
Și ieși.
Mihai rămase în mijlocul bucătăriei.
Apoi se uită la mine.
— Ești mulțumită?
— Nu.
— Tocmai mi-ai distrus căsnicia.
— Nu eu am cumpărat în secret apartamentul.
— Puteam rezolva toate astea între noi.
— Ai avut optsprezece luni să-mi spui despre bani.
— Îi puneam la loc.
— Când?
Nu răspunse.
— După ce casa devenea a ta?
— Nu voiam să-ți iau casa!
— Atunci de ce aveai nevoie de actele ei?
A lovit masa cu palma.
— Pentru că tu nu faci nimic cu ea!
Am rămas nemișcată.
Mihai respira greu.
— Casa asta valorează o avere. Firma valorează bani. Tu stai aici singură și te comporți de parcă toate trebuie să rămână înghețate pentru totdeauna.
Acela a fost momentul în care am înțeles.
Nu era doar Andreea.
Nu ea îl transformase pe fiul meu.
Mihai ajunsese să privească viața mea ca pe o perioadă de așteptare înaintea moștenirii lui.
— Pleacă, i-am spus.
A încremenit.
— Ce?
— Ai treizeci de zile conform notificării pe care o vei primi prin procedura stabilită de avocat. Dar în seara asta vreau să dormi în altă parte.
— Sunt fiul tău.
— Știu.
— Unde vrei să mă duc?
— Ai un apartament în Brașov.
Pentru prima dată, nu a avut replică.
În săptămânile următoare, auditul a continuat.
O parte dintre cheltuieli puteau fi justificate.
Altele nu.
Mihai a trebuit să restituie firmei sume folosite în interes personal, iar apartamentul din Brașov a devenit parte din disputa financiară.
Documentele privind casa nu ajunseseră suficient de departe încât proprietatea să fie transferată.
Dar pentru mine conta mai puțin cât de aproape fusese.
Conta că propriul meu fiu încercase să mă aducă în punctul în care să semnez ceva fără să-mi explice adevăratul scop.
Mihai s-a mutat înainte să expire termenul.
Andreea nu s-a întors cu el.
Au rămas despărțiți.
Eu nu am oprit auditul.
Nu am retras nimic doar pentru că Mihai a început să-mi trimită mesaje în care spunea că îi pare rău.
După aproape patru luni, a venit singur la poartă.
Nu avea cheie.
Pentru prima dată în viața lui, a sunat.
Am ieșit.
— Pot să intru?
— Pentru ce?
A înghițit.
— Să vorbesc cu mama mea.
Nu despre firmă.
Nu despre casă.
Nu despre bani.
L-am lăsat să intre.
Am stat la masa din bucătărie.
Aceeași bucătărie în care Andreea îmi vărsase sosul în chiuvetă.
— Am crezut că totul va fi al meu într-o zi, spuse Mihai.
Nu i-am răspuns.
— Și la un moment dat am început să mă comport ca și cum „într-o zi” însemna „deja”.
— Da.
— Nu știu când am devenit omul ăsta.
— Eu știu când am început să-l văd.
Și-a coborât privirea.
— Îmi pare rău.
— Pentru ce?
A durat câteva secunde.
— Pentru bani. Pentru acte. Pentru casă. Pentru că am lăsat-o pe Andreea să te trateze ca pe o musafiră. Pentru că am făcut și eu același lucru.
Nu l-am iertat în secunda aceea.
Nu patru luni de minciuni și verificări.
Nu banii.
Nu încrederea.
Dar era prima dată când își cerea iertare fără să-mi ceară ceva în aceeași propoziție.
— Dacă vom repara vreodată relația asta, i-am spus, nu începi ca moștenitor.
M-a privit.
— Începi ca fiu.
A dat din cap.
În seara aceea nu i-am dat cheia înapoi.
Nici acces la firmă.
Nici vreo promisiune despre casă.
I-am făcut o cafea.
Și pentru moment, atât a primit.
Era suficient.