Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 „N-am venit doar să-mi văd fata, Alina.”
Marioara și-a coborât încet mâna.
„Atunci pentru ce-ai venit?”
Cătălin s-a uitat la sacoșele lui.
„N-am unde să stau.”
„Asta am înțeles”, am spus. „Dar nu înțeleg de ce crezi că problema asta trebuie rezolvată de mine.”
A ridicat privirea.
„Pentru că asta este și casa mea.”
În secunda aia, mila pe care o simțisem când îl văzusem slab și amărât s-a evaporat.
Marioara s-a întors spre el.
„Tu vorbești serios?”
„Foarte serios. Eu am muncit aici. Am băgat bani. Am drepturi.”
„Și noi ce avem?”, am întrebat. „Datorii?”
A strâns din maxilar.
„Am spus că le plătesc.”
„Când?”
„Când mă pun pe picioare.”
„Și până atunci intri aici, dormi aici, mănânci aici și eu mă prefac că ultimele opt luni n-au existat?”
„Nu asta am zis.”
„Exact asta faci.”
Daria ne privea din ușă. Am mers la ea și am trimis-o în casă.
Cătălin a încercat să înainteze.
Marioara s-a pus din nou în fața lui.
„Mamă, dă-te.”
„Nu.”
A rămas cu gura întredeschisă.
Cred că în toată viața lui nu se gândise că Marioara ar putea să-i spună lui „nu” ca să mă apere pe mine.
„Sunt fiul tău.”
„Știu foarte bine cine ești.”
„Atunci dă-te din poartă.”
„Nu până nu înțelegi că n-ai venit acasă. Ai venit la oamenii pe care i-ai lăsat să plătească după tine.”
Cătălin s-a înroșit.
„Frumos. Acum sunteți amândouă împotriva mea.”
„Nu suntem împotriva ta”, i-am spus. „Suntem împotriva ideii că poți să faci ce vrei și apoi să te întorci când cealaltă viață nu mai merge.”
Atunci a început să se apere.
Că Ramona îl convinsese să plece.
Că magazinul oricum mergea prost.
Că mașina trebuia vândută.
Că împrumutul fusese făcut „pentru familie”.
La fiecare propoziție, Marioara devenea mai palidă.
„Și banii mei?”, l-a întrebat.
Cătălin a tăcut.
„Tot Ramona te-a convins să-i iei?”
„Mamă…”
„Răspunde.”
„Aveam nevoie.”
„Și eu pentru ce-i strânsesem?”
N-a răspuns.
Marioara și-a dus mâna la gură o secundă, apoi și-a îndreptat spatele.
„Du-te.”
Cătălin s-a uitat la ea.
„Unde?”
„Unde ai stat până acum.”
„M-a dat afară.”
„Atunci găsește-ți o cameră. Un coleg. O pensiune. Ce găsești.”
„Tu îți dai propriul copil afară?”
Marioara a făcut un pas spre el.
„Nu. Copilul meu are patruzeci și ceva de ani. Și tocmai pentru că sunt maică-ta trebuia să-ți spun asta cu mult înainte: ai făcut destul rău.”
N-am văzut-o niciodată așa.
Cătălin s-a uitat spre mine.
„Alina, măcar tu gândește-te la Daria.”
Asta m-a înfuriat.
„La Daria m-am gândit în fiecare zi în care tu n-ai fost aici.”
„Sunt tatăl ei.”
„Și poți rămâne tatăl ei. Dar asta nu te face automat soțul meu din nou.”
A rămas nemișcat.
„Adică?”
„Adică o poți vedea. Poți construi o relație cu ea. Poți munci. Poți plăti ce ai lăsat în urmă. Dar nu te muți înapoi aici.”
„Și dacă nu accept?”
„Nu trebuie să accepți ca să fie adevărat.”
Pentru prima dată, nu mai avea replică.
Și-a luat sacoșele și a plecat.
Nu dramatic. Nu înjurând.
Doar furios și umilit că poarta pe care o crezuse încă a lui nu se mai deschisese.
În săptămâna următoare și-a găsit o cameră în oraș și de lucru la un service.
A început să vină pentru Daria.
Prima dată a întârziat aproape o oră.
A doua oară, Marioara i-a spus din poartă:
„Dacă promiți copilului la zece, vii la zece. Nu când termini tu treaba.”
Și culmea, a venit.
A început să aducă bani pentru Daria. Apoi câte puțin pentru ce luase. Nu suficient. Nu repede. Dar pentru prima dată nu mai putea ascunde consecințele sub munca mea.
După aproape patru luni, într-o seară, m-a întrebat:
„Mai există vreo șansă pentru noi?”
M-am uitat la omul pe care îl iubisem.
Nu-l mai uram.
Dar asta nu însemna că trebuia să-l primesc înapoi.
„Pentru tine și Daria există tot timpul din lume, dacă te porți ca tatăl ei.”
A așteptat.
„Pentru noi?”
Am clătinat din cap.
„Nu.”
A durut să spun asta.
Dar n-am regretat.
Cătălin a rămas tatăl Dariei. Eu am rămas mama ei. Marioara a rămas în viața noastră și, culmea, femeia cu care mă certasem ani întregi a devenit omul care m-a ajutat cel mai mult când propriul ei fiu ne-a lăsat baltă.
Într-o seară, după ce Cătălin plecase cu Daria în parc, Marioara curăța fasole la masa din bucătărie.
„Să știi că tot îl iubesc”, mi-a spus.
„Știu.”
„E copilul meu.”
„Știu.”
A rupt capătul unei păstăi și l-a pus deoparte.
„Dar dacă-l iubesc nu înseamnă că trebuie să spun că n-a făcut ce-a făcut.”
Atunci am înțeles de ce ajunsesem, dintre toți oamenii, tocmai noi două de aceeași parte.
Nu pentru că uitaserăm.
Ci pentru că, în sfârșit, niciuna dintre noi nu mai era dispusă să plătească în locul lui.