Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Mama s-a uitat la mine câteva secunde.
Mă așteptam să tacă.
În schimb, a spus:
„Și eu cu cine trebuia să rămân, Andreea?”
N-am înțeles.
„Ce?”
„Tu ai plecat. Ai făcut facultate, ți-ai găsit serviciu, ți-ai făcut viață. Foarte bine. Dar eu am rămas aici cu el.”
Am simțit că mi se face frig.
„Mamă, aveam nouăsprezece ani.”
„Și eu aveam patruzeci și trei și n-aveam unde să mă duc!”
Vocea îi crescuse.
Toată masa asculta acum.
Nu mai exista aniversare. Nu mai exista bunicul, tortul sau vinul.
Existam noi două și ceva putred, ținut sub capac douăzeci de ani.
„Și asta e vina mea?”
„N-am spus că e vina ta.”
„Ba exact asta spui.”
Viorica a intervenit:
„Ajunge. Maică-ta s-a sacrificat pentru tine și acum vii s-o judeci în fața oamenilor.”
M-am întors spre ea.
„Pentru mine?”
„Da, pentru tine! Crezi că era simplu să crească un copil cu omul ăla?”
Am rămas nemișcată.
Mama a spus repede:
„Viorica, taci.”
Dar mătușa mea pornise.
„Și după ce ai plecat, cine a rămas să tragă? Ea. Tu veneai de două ori pe an, trimiteai niște bani și gata.”
„Niște bani?”
Cătălin s-a ridicat complet de la masă.
„Andreea îi trimite bani mamei ei aproape în fiecare lună.”
Viorica a râs scurt.
„Păi normal. Și ea știe de ce.”
M-am uitat la mama.
„Ce înseamnă asta?”
Mama nu răspundea.
„Mamă, ce înseamnă?”
„Las-o.”
„Nu. Vreau să-mi spui.”
Viorica și-a șters gura cu șervețelul.
„Că măcar atât putea să facă după ce a plecat și a lăsat-o singură.”
Am simțit mâna lui Cătălin pe spatele meu.
Cred că fără ea m-aș fi clătinat.
„Tu le-ai spus asta?”
Mama s-a uitat în jos.
„N-am spus chiar așa.”
A fost suficient.
De ani întregi îi trimiteam bani.
Când se stricase acoperișul, eu plătisem o parte.
Când avusese nevoie de investigații, eu trimisesem.
Când pensia nu-i ajungea într-o lună, eu puneam diferența.
Niciodată nu-i cerusem socoteală.
Și acum aflam că în familia mea banii aceia nu însemnau ajutor.
Însemnau plata unei datorii pe care nici măcar nu știam că o aveam.
„Deci asta crezi și tu?”
Mama a ridicat capul.
„Eu cred că ai avut noroc.”
Am râs fără pic de veselie.
„Noroc?”
„Ai putut să pleci.”
„Am învățat ca să plec.”
„Și eu ce trebuia să fac? Să plec cu tine la facultate?”
„Trebuia măcar să nu mă faci vinovată că am scăpat!”
Mama a lovit cu palma masa.
Nu tare, dar suficient cât să tresară câțiva.
„Tu crezi că numai ție ți-a fost greu?”
„Nu!”
Pentru prima dată am țipat.
„Dar tu te porți de parcă pentru că ție ți-a fost greu, eu trebuie să-mi petrec restul vieții cerându-mi iertare că mie mi-a fost mai bine!”
N-a mai spus nimeni nimic.
Am luat geanta de pe spătar.
Mama s-a uitat la mine.
„Pleci?”
Întrebarea aceea m-a durut mai mult decât tot scandalul.
Nu „stai să vorbim”.
Nu „îmi pare rău”.
Doar „pleci?”, cu reproșul vechi înăuntru.
„Da.”
„La aniversarea bunicului?”
Am dat din cap.
Până și atunci conta mai mult cum arăta plecarea mea decât motivul.
Cătălin și-a luat cheile.
Mama s-a uitat la el.
„Tu nu trebuie să pleci pentru ea.”
El s-a oprit.
„Ba tocmai asta trebuie să fac.”
Și am plecat.
În mașină n-am vorbit până am ieșit din sat.
Abia când nu se mai vedeau casele în oglindă am început să plâng.
„Eu chiar am crezut că o ajut”, am spus.
Cătălin conducea și nu încerca să mă liniștească cu vorbe goale.
„Ai ajutat-o.”
„Dar ea crede că îi datorez.”
„Asta nu înseamnă că îi datorezi.”
În lunile următoare n-am mai trimis bani automat.
Nu ca pedeapsă.
I-am spus mamei că dacă are o nevoie reală, mă sună și discutăm. Dar nu mai voiam ca banii mei să fie taxa pe vinovăție pentru faptul că plecasem.
Prima lună nu m-a sunat.
Nici a doua.
În schimb, Viorica a avut grijă să-mi spună printr-o verișoară că „Andreea și-a abandonat mama de tot”.
De data asta n-am răspuns.
Apoi, într-o miercuri seara, mama m-a sunat.
„Mi s-a stricat frigiderul.”
Am închis ochii.
„Cât costă reparația?”
„Nu pentru asta te-am sunat.”
Am tăcut.
„Mi-am pus bani deoparte. Îl repar.”
Nu știam ce să spun.
A continuat:
„Duminică a venit Viorica.”
Am așteptat.
„A început iar cu tine. Că nu mai vii, că nu mai trimiți, că te-ai făcut nu știu cum.”
„Și?”
Mama a tăcut câteva secunde.
„Am dat-o afară.”
M-am ridicat de pe canapea.
„Ce?”
„I-am spus să nu mai vorbească despre tine așa în casa mea.”
Nu era o declarație frumoasă. Nu mi-a spus că avusesem dreptate în toate. Nu și-a cerut iertare pentru douăzeci de ani într-o singură propoziție.
Dar pentru mama, care trăise o viață întreagă după „ce spune lumea”, să o dea afară pe propria soră pentru mine însemna ceva.
„Și ce a zis?”
„Că m-ai întors și pe mine împotriva familiei.”
Am râs pentru prima dată.
Mama a râs și ea puțin.
Apoi s-a făcut liniște.
„Andreea?”
„Da?”
„Când ai plecat la facultate, am plâns trei zile.”
Mi s-a strâns gâtul.
„De ce?”
„Pentru că mi-era dor de tine.”
A respirat greu.
„Și pentru că eram geloasă.”
N-am spus nimic.
„Tu ai ieșit pe poarta aia și eu am rămas. Și în loc să fiu bucuroasă că fata mea a putut, am făcut-o ani întregi să se simtă vinovată.”
Acolo am început să plâng.
Dar n-am alergat în sat a doua zi și n-am pretins că totul fusese reparat.
Unele lucruri nu se repară printr-o îmbrățișare.
Se repară când omul care te-a rănit începe să se comporte altfel chiar și când tu nu ești acolo să vezi.
Am început să vorbim mai des.
Uneori mă sună și tot scapă câte un:
„Dar când mai veniți?”
Iar eu îi răspund:
„Mamă.”
Se oprește.
„Da. Iar am făcut-o.”
Ultima dată când am mers în sat, Viorica era și ea acolo.
A deschis gura:
„Ia uite, a venit și doamna de la București.”
Mama a pus ceașca pe masă.
„O cheamă Andreea.”
Viorica a rămas mută.
Eu n-am spus nimic.
Doar m-am așezat lângă mama.
Poate că nu vom recupera niciodată anii în care ne-am iubit prost.
Dar pentru prima dată, mama nu mai încerca să mă tragă înapoi în locul din care plecasem.
Începuse și ea, foarte târziu, să iasă de acolo.