Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 „Nu-mi răspunzi tu mie azi.”
Mama s-a apropiat atât de mult încât i-am simțit parfumul.
„Faci ce ți se spune și după aia te așezi.”
„Nu.”
Cred că acela a fost primul „nu” pe care i-l spusesem fără explicații.
„Ce-ai zis?”
„Nu strâng scrumiere. Nu verific băile. Nu mai car nimic. Mă întorc la masă.”
Am făcut un pas.
M-a prins de braț.
„Să nu mă faci de râs.”
„Dă-mi drumul.”
„Lavinia…”
„Dă-mi drumul.”
Când m-am desprins, mama m-a lovit scurt peste obraz.
Am rămas nemișcată.
În ușa bucătăriei erau două ospătărițe. O mătușă a miresei tocmai venea dinspre baie.
Și Cătălin.
Nu știu cât văzuse.
Dar văzuse suficient.
A venit imediat spre noi.
„Doamnă, nu mai puneți mâna pe ea.”
Mama s-a întors spre el.
„Nu te băga dumneata între mine și fata mea.”
„Este adultă.”
„Adultă?”
Mama a râs.
„Dacă n-am fi noi, n-ar fi în stare să se țină nici pe ea.”
Asta m-a durut mai mult decât palma.
Cătălin s-a uitat la mine.
„Luăm lucrurile și plecăm.”
Pentru o secundă am vrut.
Apoi mi-am amintit ceva.
Tata.
Medicamentele lui erau acasă.
Programarea de luni o făcusem eu.
Rețeta trebuia ridicată marți.
Mama nu conducea.
Eu încă locuiam în casa lor și aproape jumătate din banii mei se duceau acolo.
Viața mea era legată de oamenii de care voiam să fug.
„Nu pot pur și simplu să plec”, am șoptit.
Atunci a apărut Andrei.
Nu știu cine îl chemase.
„Ce se întâmplă?”
Mama a început prima.
„Sora ta face circ la nunta ta.”
M-am uitat la el.
„M-a lovit.”
Andrei și-a trecut mâna peste față.
„Mamă, serios?”
Atât.
Nu „cum ai putut?”.
Nu „Lavinia, ești bine?”.
Doar iritarea unui om că apăruse o problemă în program.
„Lavinia”, mi-a spus, „te rog. Azi nu.”
Am început să râd.
Nu pentru că era amuzant.
„Când, Andrei?”
„Vorbim mâine.”
„Mâine tu pleci în luna de miere.”
„Atunci când mă întorc.”
„Și până te întorci cine se ocupă de tata?”
A tăcut.
Acolo era tot.
„Tu”, a spus mama.
M-am uitat la Andrei.
„Nu.”
„Ce nu?”
„Cât ești plecat, te ocupi tu să găsești pe cineva. Eu nu mai fac.”
Andrei s-a enervat.
„Lavinia, nu am chef de prostiile astea acum.”
„Nici eu n-am mai avut chef de ele de ani.”
„Tata are nevoie de ajutor.”
„Știu. Tocmai de aceea te anunț.”
„Eu plec.”
„Și eu.”
Fața lui s-a schimbat.
„Adică ne lași cu tata acum?”
„Nu. Vă las să vă ocupați și voi de tatăl vostru.”
Mama a intervenit imediat.
„După tot ce am făcut pentru tine?”
M-am întors spre ea.
„Ce ați făcut?”
„Ți-am dat casă. Ai stat la noi. Ai mâncat la masa noastră.”
Aveam 34 de ani și, în câteva secunde, mă făcuse din nou copilul care trebuia să fie recunoscător că ocupă un pat.
„Bine.”
„Ce bine?”
„În seara asta îmi iau lucrurile.”
Mama a rămas cu gura întredeschisă.
Cătălin nu mi-a spus nimic.
Doar mi-a luat geanta de pe scaun.
N-am făcut discurs.
N-am luat microfonul.
N-am explicat nimănui.
Am plecat.
Și abia după aceea a început scandalul adevărat.
A doua zi, tata m-a sunat la șase și jumătate.
„Unde sunt pastilele?”
I-am explicat.
La nouă m-a sunat mama.
„Trebuie să mergem după rețetă.”
„Merge Andrei.”
„Andrei are nuntă de strâns.”
„Atunci mâine.”
„Și programarea de luni?”
„I-am trimis lui Andrei toate detaliile.”
S-a făcut liniște.
„Tu chiar faci asta?”
„Da.”
„Îți bați joc de un om bolnav ca să te răzbuni pe mine?”
Mi-a venit să cedez.
Exact acolo știa să apese.
„Nu-l abandonez pe tata. Dar nu mai sunt singurul lui copil.”
Am închis.
Andrei m-a sunat după zece minute.
„Ce naiba faci?”
„Ți-am trimis programările.”
„Eu plec mâine.”
„Știu.”
„Și cine îl duce?”
„Tu găsești soluția.”
„Lavinia, eu am serviciu.”
„Și eu.”
„Tu ai meditațiile tale.”
Am simțit cum îmi îngheață mâna pe telefon.
Chiar și atunci.
Chiar după tot.
Munca mea tot nu era muncă.
„Atunci plătește pe cineva.”
„Știi cât costă?”
„Da. Pentru că până acum costul am fost eu.”
A închis.
În următoarele zile, telefonul meu a devenit un cor de reproșuri.
Mătuși.
Verișoare.
O vecină de-a mamei.
„Maică-ta plânge.”
„Tatăl tău e bolnav.”
„Andrei abia s-a însurat.”
„Nu se face.”
Nimeni nu m-a întrebat de ce ajunsesem să spun nu.
Andrei și-a amânat plecarea cu o zi.
A dus tata la medic.
A stat la farmacie.
A cumpărat ce trebuia.
După aceea a plătit un om din cartier să-l ducă la două controale cât era plecat.
Brusc, lucrurile pe care numai eu puteam să le fac aveau soluții.
După aproape două săptămâni, tata m-a sunat.
Nu mama.
El.
„Ai timp să vorbim?”
„Da.”
A tăcut.
„N-am știut câte făceai.”
Am simțit cum mi se strânge gâtul.
„Ba știai, tată.”
A urmat o liniște lungă.
„Poate.”
Asta a fost tot ce a putut.
Mama n-a cerut iertare.
Andrei nici atât.
Ba chiar mi-a spus că din cauza mea și-a început căsnicia cu scandal în familie.
Dar după ce s-a întors, nu mi-a mai putut spune că „nu e mare lucru” să te ocupi de tata.
Pentru prima dată, știa cât durează o programare.
Cât stai după rețete.
Câte telefoane trebuie date.
Câte lucruri mici țin în picioare viața unui om care începe să depindă de ceilalți.
Eu m-am mutat cu chirie într-o garsonieră.
Nu era frumoasă.
Frigiderul bâzâia noaptea și dulapul din dormitor nu se închidea bine.
Dar nimeni nu-mi striga dintr-o cameră în alta ce mai aveam de făcut.
Continui să-l ajut pe tata.
Dar nu zilnic.
Nu singură.
Eu mă ocup de unele programări. Andrei de altele. Pentru drumurile pe care niciunul nu le poate face, plătim împreună.
Mama încă încearcă uneori.
„Dacă tot vii, spală și perdelele.”
Acum îi răspund:
„Nu. Am venit să-l văd pe tata.”
Prima dată s-a uitat la mine de parcă vorbeam într-o limbă străină.
Poate că pentru ea chiar era.
În familia noastră, eu fusesem iubită prin utilitatea mea atât de mult timp, încât în ziua în care am încetat să mai fiu disponibilă tuturor au crezut că am devenit rea.
Dar cel mai greu lucru n-a fost să plec de la nunta fratelui meu.
A fost să nu mă întorc a doua zi și să repar totul, ca de obicei.
Pentru că abia atunci au fost obligați să afle cât de multe ținuse în picioare femeia despre care spuneau mereu că „n-are mintea Andreiului”.