Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
— Ce a făcut?
Ioana întoarse laptopul spre mine.
Pe ecran era o solicitare transmisă administratorului societății care deținea vila.
Radu ceruse modificarea datelor de acces și susținuse că eu nu mai locuiam la adresă.
M-am uitat la oră.
Cererea fusese trimisă la douăzeci și trei de minute după ce plecasem.
— M-a dat afară și imediat a încercat să-mi blocheze accesul.
— Da.
— Poate face asta?
— Nu.
Ioana mă privi atent.
— Dar întrebarea mai importantă este de ce crede că poate.
Aici era partea pe care Radu și mama lui n-o înțeleseseră niciodată.
Vila nu era a Doinei.
Nu era nici a lui Radu.
Fusese cumpărată cu șapte ani înainte prin Armonia Invest, societatea de administrare a patrimoniului pe care o moștenisem după moartea tatălui meu.
Eu eram asociatul unic.
Când ne căsătoriserăm, îi spusesem lui Radu că imobilul aparținea companiei familiei mele.
Nu-l interesase.
Doina locuia deja acolo, iar Radu presupusese că tatăl lui îi lăsase casa.
Niciunul nu verificase vreodată.
Dar casa era doar începutul.
— Arată-mi transferurile, i-am spus Ioanei.
A deschis alt document.
În fiecare lună, 45.000 de lei ajungeau într-un cont folosit pentru cheltuielile Doinei: întreținerea vilei, șofer, menajeră, cumpărături și alte cheltuieli personale.
Radu îi spusese mamei lui ani întregi că el îi oferea banii.
În realitate, suma venea dintr-un contract de administrare plătit de societatea mea.
Acceptasem aranjamentul după moartea socrului meu.
Doina nu știuse niciodată.
— Oprim plățile care nu sunt obligații contractuale, am spus.
Ioana ridică o mână.
— Nu în seara asta. Întâi verificăm exact ce poate fi suspendat legal și ce trebuie notificat.
Am dat din cap.
— Atunci fă-o corect.
A doua dimineață, Radu îmi trimise un mesaj.
„Când ești pregătită să-ți ceri scuze, putem discuta.”
Nu i-am răspuns.
La prânz mai veni unul.
„Mama spune că poți reveni dacă îți recunoști comportamentul.”
La patru după-amiaza mă sună.
— Ana, ce se întâmplă cu administratorul?
— Nu știu la ce te referi.
— Mi-a spus că nu poate accepta instrucțiuni de la mine.
— Probabil pentru că nu are voie.
Tăcere.
— Sunt soțul tău.
— Știu.
— Locuiesc acolo.
— Știu și asta.
— Atunci spune-le să nu se mai poarte de parcă aș fi un străin.
— Nu eu stabilesc ce drepturi ai. Documentele le stabilesc.
Vocea lui se schimbă.
— Ce documente?
N-am răspuns.
În aceeași seară mă sună Doina.
— Ce joc faci?
— Niciunul.
— Mi-a fost refuzată plata către șofer.
— Vorbește cu Radu. Din câte mi-ai spus aseară, el plătește tot.
A tăcut.
— Ce vrei să spui?
— Exact ce am spus.
— Ana, casa aceasta este a familiei mele.
— Ești sigură?
De data aceasta liniștea dură aproape zece secunde.
— Vino aici.
— Nu.
— Atunci venim noi la tine.
— Nici asta.
Am închis.
Ioana îmi recomandase să nu mă întâlnesc singură cu Radu după ce mă lovise.
Două zile mai târziu ne-am întâlnit în biroul ei.
Radu venise cu avocat.
Doina venise fără să fie invitată.
S-a așezat lângă fiul ei și a început înaintea tuturor.
— Vreau să știu de ce mi-au fost opriți banii.
Avocatul lui Radu se întoarse spre ea.
— Ce bani?
Radu închise ochii.
Pentru prima dată am înțeles că nici avocatului nu-i explicase totul.
Ioana așeză pe masă documentele societății.
— Vila în care locuiți aparține Armonia Invest.
Doina ridică bărbia.
— Știu.
— Doamna Ana Popescu este asociatul unic al societății.
Doina se uită la mine.
Apoi la Radu.
— Ce spune?
Radu nu răspunse.
Ioana continuă:
— Societatea a suportat și o parte importantă din cheltuielile imobilului și ale doamnei Doina Popescu.
— Radu plătește acele cheltuieli.
Ioana împinse extrasele înainte.
— Nu.
Doina luă prima foaie.
Mâinile începură să-i tremure.
— Radu?
— Mamă, lasă-mă să explic.
— Tu mi-ai spus că sunt banii tăi.
— Banii intrau prin firmă.
— Firma cui?
Radu se uită la mine.
Atunci Doina înțelese.
— Ai lăsat-o pe ea să mă întrețină?
Tonul ei nu conținea recunoștință.
Conținea furie.
— Nu te-am „întreținut”, am spus. Am acceptat să acopăr niște cheltuieli pentru că erai mama soțului meu.
Doina lovi masa cu palma.
— Nu vreau nimic de la tine!
— Perfect.
— Mama rămâne în casă, interveni Radu.
Ioana se întoarse spre el.
— Situația locativă va fi tratată separat și exclusiv prin procedura legală aplicabilă. Nimeni nu va fi scos din casă astăzi.
Radu păru să prindă curaj.
— Vezi?
— Nu am terminat, spuse Ioana.
Scoase un al doilea dosar.
Radu se opri.
Acesta era motivul pentru care începusem să verific lucrurile cu trei săptămâni înainte.
Firma lui Radu trecea prin probleme financiare.
Știam asta.
Ce nu știam era că încercase să folosească vila drept garanție pentru o finanțare.
Nu reușise.
Pentru că vila nu-i aparținea.
Așa că pregătise altceva.
O declarație prin care susținea că societatea mea îi acordase dreptul de a negocia în numele proprietarului.
Semnătura de pe document trebuia să fie a mea.
Nu era.
— Asta este o copie, spuse Ioana. Originalul se află deja în verificare.
Radu deveni palid.
— N-am folosit documentul.
— A fost transmis unui intermediar financiar, răspunse Ioana.
— Nu pentru o tranzacție finală.
— Atunci vei avea ocazia să explici exact pentru ce.
Doina se ridică.
— Radu, ce ai făcut?
— Încercam să salvez compania!
— Cu casa?
— Nu urma să se întâmple nimic!
M-am uitat la el.
— Cu semnătura mea?
— Aveam nevoie doar să pornesc discuția.
— Și când aveai de gând să-mi spui?
Nu răspunse.
Avocatul lui îi șopti ceva.
Radu își trecu mâinile peste față.
Apoi se întoarse spre mine.
— Ana, putem rezolva asta.
— Cum?
— Retrag documentul. Îți dau tot ce vrei. Mama nu se mai bagă între noi.
Doina îl privi șocată.
Cu două zile înainte mă lovise pentru că îi răspunsesem mamei lui.
Acum era dispus să o sacrifice pentru că aflase cine deținea casa.
— Nu despre mama ta este vorba.
— Atunci despre ce?
L-am privit.
— M-ai lovit.
Radu tăcu.
— M-ai dat afară. Apoi, înainte să treacă jumătate de oră, ai încercat să-mi blochezi accesul. Iar acum aflu că încercai să folosești un bun care nu-ți aparține cu o semnătură care nu este a mea.
— Am greșit.
— Da.
— Sunt soțul tău.
— Pentru moment.
Am lăsat în fața lui documentele pregătite de avocată privind separarea și demersurile care urmau.
Radu nu le atinse.
Doina începu să plângă.
De data aceasta, lacrimile erau reale.
Dar conflictul nu s-a terminat în biroul acela.
Radu a contestat o parte dintre măsurile luate în legătură cu firmă și a susținut că anumite cheltuieli reprezentaseră contribuții ale lui la căsnicie. Avocații au trebuit să separe banii societății de finanțele noastre personale, iar documentul cu semnătura mea a fost analizat separat.
N-am obținut o răzbunare într-o după-amiază.
Am obținut ceva mai important: pentru prima dată, fiecare afirmație a lui Radu trebuia susținută de acte.
Câteva luni mai târziu, nu mai locuia în vilă.
Doina plecase înaintea lui la sora ei, după ce aflase că stilul de viață despre care crezuse că era finanțat de fiul ei fusese susținut ani întregi din banii mei.
Radu și-a mutat firma într-un spațiu mai mic și a fost obligat să răspundă pentru documentele pe care le folosise.
Eu am păstrat vila.
Dar n-am mai vrut să locuiesc acolo.
Am vândut-o după încheierea problemelor juridice care o priveau și mi-am cumpărat un apartament mult mai mic.
În ultima zi, am intrat singură în hol.
Aceeași scară.
Aceeași podea.
Același loc în care Radu mă lovise și îmi spusese:
„Ieși din casa mamei mele.”
Am lăsat cheile administratorului și am ieșit.
De data aceasta nu mă dădea nimeni afară.
Plecam eu.