Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Alina.
Am mers spre mama.
— Hai să mergem.
Răzvan se ridică.
— Stai puțin.
— Cele cinci minute au trecut.
— Și?
M-am uitat la el.
— Și ai făcut exact alegerea pe care aveam nevoie să te văd făcând.
— Despre ce vorbești?
Nu i-am răspuns.
Tata și-a luat haina. Mama încerca încă să ascundă pata de pe bluză.
Corina râse din nou.
— Deci asta a fost? Marele ultimatum? Pleci acasă supărată?
M-am oprit.
— Nu merg acasă.
Răzvan se încruntă.
— Unde mergi?
— Cu părinții mei.
— Alina, termină.
— Nu.
Pentru prima dată în seara aceea, vocea lui deveni mai joasă.
— Vorbim când ajung acasă.
— Tu poți ajunge unde vrei.
Am plecat.
În mașină, mama începu să plângă.
— Îmi pare rău.
M-am întors spre ea.
— Pentru ce?
— N-ar fi trebuit să venim.
Asta m-a durut mai tare decât orice spusese Corina.
— Mamă, tu n-ai făcut nimic.
— Nu vreau să-ți distrug căsnicia.
— N-ai distrus-o tu.
Telefonul meu începu să vibreze.
Răzvan.
L-am lăsat să sune.
La al treilea apel, l-am închis.
Apoi am sunat-o pe Diana, avocata cu care lucrasem în ultimele luni.
— S-a întâmplat? mă întrebă.
— Da.
— Și Răzvan?
M-am uitat pe geam.
— A avut cinci minute.
Diana înțelese.
— Atunci mâine dimineață începem.
Aici era lucrul pe care Răzvan nu-l știa.
Cele cinci minute nu fuseseră momentul în care hotărâsem ce fac.
Hotărârea începuse cu șase luni înainte.
Lucram de aproape patru ani în departamentul financiar al companiei familiei lui, Dima Transport.
Răzvan era director general.
Tatăl lui conducea consiliul de administrație.
Corina se ocupa oficial de relațiile cu furnizorii.
Cu șase luni înainte observasem niște deconturi care nu aveau sens.
La început crezusem că era o eroare.
Apoi găsisem altele.
Hoteluri.
Bijuterii.
Vacanțe prezentate drept deplasări profesionale.
Plăți către o firmă pe care n-o recunoșteam.
Nu o confruntasem pe Corina.
Cerusem verificarea documentelor prin canalele pe care le aveam legal la dispoziție.
Iar lucrurile deveniseră mult mai serioase.
Cu doi ani înainte, când Dima Transport fusese aproape de insolvență, finanțarea care ținuse compania în viață fusese obținută folosind drept garanție o parte importantă din moștenirea mea.
Răzvan știa asta.
Familia lui nu.
Răzvan le spusese că el „rezolvase finanțarea”.
Nu-l corectasem niciodată.
În ultimele luni însă, riscul financiar crescuse suficient încât avocații mei îmi recomandaseră să ies din garanție în condițiile permise de contract.
Nu făcusem încă pasul final.
Pentru că asta putea afecta sute de angajați.
Și pentru că, în ciuda tuturor lucrurilor întâmplate între noi, încă sperasem că Răzvan va opri ceea ce se întâmpla în propria familie.
Cele cinci minute îmi răspunseseră.
A doua zi, la ora nouă, Diana a transmis notificările necesare.
Nu s-au blocat conturi peste noapte.
Nu s-a închis compania.
Dar banca a cerut imediat clarificări privind garanțiile și neregulile financiare semnalate.
La 9:34, Răzvan m-a sunat.
La 9:36, din nou.
La 9:41, încă o dată.
Am răspuns.
— Ce ai făcut?
— Am retras ceea ce era al meu dintr-un risc pe care nu-l mai accept.
— Banca cere o ședință.
— Atunci mergi la ședință.
— Nu poți să faci asta din cauza Corinei!
— Nu fac nimic din cauza vinului.
— Atunci de ce?
— Întreab-o pe sora ta ce a făcut cu banii firmei.
Tăcere.
— Ce bani?
— Exact.
A închis.
Două ore mai târziu a venit la apartamentul părinților mei.
Nu l-am lăsat înăuntru.
Am coborât.
— Corina spune că sunt deconturi legitime.
— Atunci auditul va confirma asta.
— Tata spune că vrei să ne iei compania.
— Nu vreau compania voastră.
— Atunci oprește tot.
— Nu.
— Alina, sunt două sute de oameni care depind de firma asta.
— Tocmai de aceea trebuia să vă preocupe unde pleacă banii.
A tăcut.
Apoi schimbă tactica.
— Îmi pare rău pentru aseară.
M-am uitat la el.
— Pentru ce anume?
— Pentru tot.
— Nu. Spune-mi.
— Pentru că n-am intervenit.
— Și?
A strâns maxilarul.
— Pentru felul în care s-a purtat Corina.
— Și?
— Ce mai vrei?
Asta era problema.
Încă negocia.
— Nimic.
Am intrat înapoi în bloc.
În următoarele săptămâni, conflictul s-a mutat din restaurant în săli de ședință.
Corina susținea că toate cheltuielile fuseseră aprobate verbal.
Socrul meu susținea că firma familiei funcționase întotdeauna așa.
Răzvan încerca să mă convingă să-mi mențin garanția până găseau altă finanțare.
Eu am acceptat un singur lucru: să nu iau nicio măsură care ar fi lovit inutil angajații, atât timp cât banca și auditorii aveau acces la situația reală.
Asta nu însemna însă că aveam să-mi pun din nou banii la dispoziția lor.
Auditul a confirmat suficiente cheltuieli nejustificate încât Corina a fost îndepărtată din funcția financiară pe care o avea.
Socrul meu a pierdut o parte din autoritatea pe care o exercitase informal.
Compania a obținut în cele din urmă o finanțare nouă, dar în condiții mult mai stricte și fără garanția mea.
Răzvan a rămas în companie.
Dar nu și în căsnicia mea.
La prima întâlnire cu avocații, m-a privit de parcă încă nu înțelegea.
— Chiar divorțezi de mine pentru ce s-a întâmplat la restaurant?
— Nu.
— Atunci pentru ce?
— Pentru cei trei ani dinainte.
N-a răspuns.
— Paharul de vin a durat câteva secunde, Răzvan. Tu ai avut trei ani să-mi arăți de partea cui ești.
Divorțul n-a fost rapid și nici plăcut.
Dar s-a terminat.
Câteva luni mai târziu eram la părinții mei la cină.
Mama purta o bluză crem.
Am observat-o imediat.
Și ea a observat că mă uit.
— Ce? întrebă zâmbind.
Tata veni cu o sticlă de vin roșu.
Ne-am uitat toți trei la ea.
Mama începu să râdă.
De data aceasta am râs și eu.
Tata ne turnă câte puțin în pahare.
Mama îl ridică spre mine.
— Pentru cele cinci minute?
Am atins ușor paharul meu de al ei.
— Nu.
M-am uitat la amândoi.
— Pentru că n-am mai așteptat încă trei ani.