Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Mi-am luat geanta de pe umăr și am prins fetele de mâini.
— Bine.
Ionuț s-a încruntat.
— Ce înseamnă “bine”?
— Înseamnă că mașina rămâne aici.
— Și voi unde mergeți?
— Acasă.
A râs nervos.
— Cristina, suntem la aproape două sute de kilometri.
— Știu.
Am ieșit cu fetele pe poartă.
Abia atunci a venit după noi.
— Unde te duci?
— În sat.
— Și după?
— Găsesc o soluție.
— Nu mai face pe eroina.
M-am oprit.
— Fiica ta ți-a spus că vrea acasă. Tu i-ai răspuns luându-mi cheile.
Am continuat să merg.
În spatele nostru l-am auzit pe Nicu:
— Las-o, mă, că se întoarce când vede că n-are cu ce pleca!
Asta m-a făcut să nu mă întorc.
Am ajuns cu fetele în centrul satului și am întrebat la magazin dacă exista vreun microbuz spre Botoșani.
Ultimul plecase.
Femeia de la tejghea mi-a spus că peste patruzeci de minute trecea un autobuz spre un oraș apropiat, iar de acolo puteam găsi o cursă spre Botoșani.
Am mers.
Două ore mai târziu eram într-o autogară, cu două fete obosite și flămânde.
Ilinca nu spusese aproape nimic.
Mara m-a întrebat:
— Tata rămâne acolo?
Nu știam ce să-i răspund.
Telefonul meu vibra.
Ionuț.
Am răspuns abia la al patrulea apel.
— Unde sunteți?
— În drum spre casă.
— Cum?
— Nu contează.
— Cristina, adu fetele înapoi.
— Nu.
— Sunt și copiii mei.
— Atunci trebuia să te porți ca tatăl lor când îți cereau să plece.
A tăcut o clipă.
Apoi a spus ceva ce a schimbat complet problema dintre noi.
— Nu le mai înveți să fugă de familie de fiecare dată când aud ceva ce nu le convine.
— Au fost umilite.
— Au fost niște glume.
— Mara plângea.
— Pentru că tu le-ai învățat să transforme orice într-o tragedie.
M-am uitat la fete.
Amândouă auziseră.
— Vorbim când ajungi acasă, am spus.
— Eu nu vin în seara asta.
— Am înțeles.
— Și încă ceva. Nu hotărăști singură că fetele mele nu mai vin aici.
Asta era, de fapt, problema.
Nu Marioara.
Nu Nicu.
Nu masa.
Ionuț credea sincer că eu eram cea care greșise.
Am ajuns acasă aproape de miezul nopții.
A doua zi, Ionuț nu venise.
Nici următoarea dimineață.
Când s-a întors, fetele erau la școală.
A pus cheile mașinii pe masă.
— Ai făcut tot neamul de râs.
Nici măcar “Ce fac fetele?”.
— Asta te preocupă?
— Mă preocupă că ai luat copiii și ai plecat ca o nebună printr-un sat pe care nu-l cunoști.
— Pentru că mi-ai luat cheile.
— Pentru că mașina este a mea.
— Și fetele?
S-a uitat la mine.
— Ce-i cu ele?
— Sunt tot ale tale numai când îți convine?
A ridicat vocea.
— Nu mai întoarce lucrurile! Marioara are șaizeci și ceva de ani. Așa vorbește ea. Nu poți să rupi copiii de jumătate din familie fiindcă nu-ți place o replică.
— Nu le rup de nimeni. Nu le mai duc într-un loc unde sunt umilite.
— Nu decizi tu singură.
— Atunci întreabă-le dacă mai vor acolo.
— Sunt copii!
Exact.
Erau copii când Marioara le umilea.
Dar deveneau brusc prea mici ca părerea lor să conteze când spuneau că nu mai vor acolo.
Ionuț și-a luat geaca.
— Peste două săptămâni e ziua unchiului Costel. Eu merg.
— Du-te.
— Cu fetele.
— Nu.
— Vezi? Asta faci. Le folosești ca să mă pedepsești.
— Nu. Le protejez de o situație din care tu ai refuzat să le protejezi.
A plecat trântind ușa.
În seara aceea, pentru prima dată, am vorbit separat cu fetele.
Nu le-am întrebat dacă îl iubesc pe tata.
Nu le-am pus să aleagă între noi.
Le-am întrebat doar:
— Vreți să mai mergeți la mătușa Marioara?
Ilinca a spus imediat:
— Nu.
Mara a început să plângă.
— Dacă nu mergem, se supără tati?
Atunci am simțit adevăratul cost al acelei zile.
Copilul meu nu se mai întreba dacă un adult avea voie să o umilească.
Se întreba dacă trebuia să accepte umilința ca să nu-și piardă tatăl.
În următoarele două săptămâni, Ionuț a încercat de mai multe ori să mă facă să cedez.
Nu și-a cerut scuze fetelor.
În schimb, le-a spus:
— Marioara vă iubește. Are doar un fel mai dur de a vorbi.
Ilinca i-a răspuns:
— Atunci poate să ne iubească de la ea de acasă.
Am văzut cum i se schimbă fața.
Nu se așteptase ca propria lui fiică să-i răspundă.
Înainte de aniversarea unchiului Costel, Ionuț și-a pregătit bagajul.
— Ultima dată te întreb. Vin fetele?
— Întreabă-le.
Le-a chemat.
— Fetelor, plecăm mâine dimineață la Botoșani.
Ilinca a răspuns:
— Eu nu merg.
Mara s-a lipit de sora ei.
— Nici eu.
— Pentru că v-a spus mama?
— Nu, a spus Ilinca. Pentru că atunci când Mara plângea, tu ai spus că mama face scandal.
Ionuț a rămas nemișcat.
— Și când am vrut să plecăm, i-ai luat cheile.
— Nu a fost chiar așa.
— Eu eram acolo, tata.
N-a mai avut ce să spună.
A plecat singur.
S-a întors duminică seara.
De data aceasta n-a mai vorbit despre neamuri sau despre cât îl făcusem eu de râs.
A intrat în camera fetelor și a închis ușa.
A stat acolo aproape o oră.
Mai târziu, Ilinca mi-a spus că le ceruse scuze.
Nu “dacă v-ați supărat”.
Nu “dar și mama voastră…”.
Scuze.
Mie mi-a luat mai mult timp să-l cred.
Pentru că problema nu fusese niciodată doar mătușa Marioara.
Problema fusese că, atunci când a trebuit să aleagă între confortul lui în fața rudelor și siguranța emoțională a propriilor copii, Ionuț alesese confortul.
Lucrul acesta nu se repară într-o seară.
În lunile următoare, fetele nu au mai mers la Marioara.
Ionuț și-a vizitat rudele singur.
Marioara a sunat de câteva ori și a cerut să vorbească cu ele. Prima dată a început cu:
— Hai, că doar nu v-ați supărat pentru niște glume…
Ionuț a întrerupt-o.
— Dacă asta ai de spus, nu le dau telefonul.
A fost prima dată când l-am auzit punând limita pe care ar fi trebuit s-o pună în ziua aceea.
Nu am devenit peste noapte familia perfectă.
Dar ceva s-a schimbat.
Nu pentru că rudele lui deveniseră mai bune.
Ci pentru că Ionuț înțelesese, în sfârșit, că pacea cumpărată cu umilința copiilor lui era prea scumpă.