Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Fetele rămân aici.
M-am uitat la Radu și am așteptat să-și retragă cuvintele.
Nu a făcut-o.
— Dă-te din fața mea.
— Cristina, sunt și copiii mei.
— Atunci comportă-te ca tatăl lor.
Rodica s-a apropiat imediat.
— Exact. Sunt și copiii lui. Nu hotărăști tu singură că le iei și pleci doar pentru că te-ai supărat.
— Nu m-am supărat. Mama lui le-a luat mâncarea din față pentru că sunt fete, iar tatăl lor mi-a spus să nu fac scandal.
Radu și-a încleștat maxilarul.
— Nu mai spune asta de parcă mama le-ar fi făcut cine știe ce.
Mara s-a ridicat.
— Tati, eu vreau să merg cu mama.
Radu s-a întors spre ea.
— Mara, nu te băga. E o discuție între adulți.
Am văzut-o cum își lasă capul în jos.
— Tocmai s-a băgat, am spus. Pentru că este despre ea.
— Cristina…
— Întreab-o dacă vrea să rămână.
— Nu pun copilul să aleagă între părinți.
— Nici eu. Te pun pe tine să auzi ce îți spune propriul copil.
Ilinca s-a ridicat și ea.
— Și eu vreau acasă.
Rodica a izbucnit:
— Vedeți? Exact asta spuneam. Le-ai învățat să nu respecte pe nimeni.
Atunci Radu s-a întors spre mama lui.
Am crezut din nou că, în sfârșit, avea să-i spună să se oprească.
— Mamă, lasă-mă pe mine.
Atât.
Nu “ai greșit”.
Nu “cere-le scuze”.
Doar să-l lase pe el să mă convingă.
— Fetelor, mergeți la mașină, am spus.
Radu mi-a întins mâna.
— Dă-mi cheile.
— Poftim?
— Ai băut un pahar de șampanie.
— Am gustat de două ori din el acum o oră.
— Nu contează. Nu pleci cu ele.
În clipa aceea am înțeles că nu mai discutam despre aniversarea Rodicăi.
Radu transformase totul într-o luptă pe care trebuia s-o câștige în fața mamei lui.
Mi-am scos telefonul.
— Ce faci?
— Chem un taxi.
A râs fără veselie.
— Pleci cu taxiul până în Piatra Neamț ca să demonstrezi ceva?
— Nu mai am nimic de demonstrat.
Am luat fetele și am mers spre ieșire.
De data aceasta nu ne-a mai oprit.
Dar nici nu a venit după noi.
Asta a fost partea pe care n-am putut s-o uit.
În timp ce așteptam mașina în fața pensiunii, îl vedeam prin ferestre.
Se întorsese la masă.
Lângă mama lui.
În taxi, Mara m-a întrebat:
— Tati rămâne acolo?
— Da.
— De ce?
Nu am știut ce să-i răspund.
În seara aceea am dormit toate trei în apartamentul surorii mele.
Radu m-a sunat după miezul nopții.
— Ai idee ce ai făcut azi?
Am rămas câteva secunde cu telefonul la ureche.
— Da.
— Mama a plâns după ce ai plecat.
— Mara a plâns înainte să plecăm.
A tăcut.
— Nu e același lucru.
Asta a fost propoziția care a schimbat ceva definitiv între noi.
— Ai dreptate, am spus. Nu este.
— Cristina, nu răstălmăci.
— Mama ta este un adult care a umilit doi copii și apoi a plâns fiindcă cineva a confruntat-o. Fetele tale sunt copiii pe care trebuia să-i aperi.
— Mama nu a vrut să le facă rău.
— Dar le-a făcut.
— Așa vorbește ea.
— Și așa taci tu.
A doua zi, Radu a venit după noi.
Nu să-și ceară scuze.
Venise să ia fetele.
— Le duc la mama.
Am crezut că glumește.
— După ce s-a întâmplat ieri?
— Tocmai de asta. Trebuie să înțeleagă că nu pot fugi de familie după fiecare ceartă.
Mara auzea din hol.
A apărut lângă ușă.
— Eu nu vreau la bunica.
Radu a oftat.
— Mara, termină.
Fata s-a retras imediat.
M-am pus între el și hol.
— Nu mai vorbești așa cu ea.
— Sunt tatăl ei.
— Atunci ascult-o.
— Are zece ani!
— Exact. Și la zece ani bunica ei i-a luat farfuria din față și i-a spus că valorează mai puțin pentru că nu este băiat.
— Nu a spus că valorează mai puțin.
— Ce a spus, Radu?
A deschis gura.
N-a răspuns.
— Repetă-mi tu ce a spus mama ta.
Din nou, nimic.
— Nu poți, am continuat. Pentru că, dacă o spui cu voce tare, nu mai poți pretinde că a fost o glumă.
A plecat fără fete.
În următoarele zile, Rodica a început să sune rudele.
Eu devenisem femeia care îi întorcea nepoatele împotrivă.
Radu îmi trimitea mesajele pe care le primea.
“Vezi ce ai făcut?”
Nu.
Vedeam ce făcea el.
Încerca în continuare să mă convingă să repar eu consecințele comportamentului mamei lui.
După o săptămână s-a întors acasă.
De data aceasta singur.
— Cât vrei să continuăm așa?
— Nu depinde de mine.
— Atunci ce vrei?
— Ca mama ta să nu mai stea cu fetele până când ele nu vor asta. Și vreau să le spui tu că ceea ce s-a întâmplat nu a fost vina lor.
A dat din cap.
— Nu pot să-i fac asta mamei.
— Nu-ți cer să-i faci nimic mamei tale.
— Pentru ea este același lucru.
Și acolo era problema.
Totul fusese întotdeauna despre ce simțea Rodica.
Dacă eu eram jignită, trebuia să înțeleg.
Dacă fetele erau umilite, trebuiau să nu fie sensibile.
Dacă Rodica era confruntată, întreaga familie trebuia să se mobilizeze.
— Atunci du-te acasă, Radu.
— Asta este și casa mea.
— Știu.
— Și?
— Și eu nu mai pot trăi într-o familie în care copiii mei trebuie să plătească pentru liniștea mamei tale.
De data aceasta nu ne-am despărțit în aceeași seară.
Ar fi fost prea simplu.
Au urmat săptămâni în care Radu a încercat să găsească o variantă în care nimeni să nu fie vinovat.
Numai că fetele nu mai cooperau cu povestea lui.
Mara refuza să meargă la bunica.
Ilinca nu mai voia să vorbească cu ea la telefon.
Într-o duminică, Rodica a venit neanunțată.
Radu i-a deschis.
— Am venit să-mi văd nepoatele.
Mara a auzit-o și s-a oprit pe hol.
Rodica și-a deschis brațele.
— Hai la bunica. Ai uitat de mine?
Mara nu s-a mișcat.
— Nu.
— Atunci vino.
— Nu vreau.
Rodica s-a uitat imediat la mine.
— Vezi ce ai făcut?
Radu era lângă ea.
Și atunci Mara a spus:
— Mama nu mi-a spus să nu vin la tine.
Rodica a încremenit.
— Atunci de ce nu vii?
Mara și-a strâns mâinile.
— Pentru că mi-ai luat mâncarea și tata te-a lăsat.
Nu eu.
Nu sora mea.
Propriul lui copil.
Radu s-a uitat la ea și pentru prima dată n-a mai avut unde să se ascundă.
Rodica a încercat imediat:
— Era o glumă.
Radu a închis ochii.
Apoi a făcut ceea ce îi cerusem de ani întregi.
S-a pus între mama lui și fete.
— Nu, mamă.
Rodica s-a întors spre el.
— Ce?
— Nu a fost o glumă.
— Acum îi iei și tu partea?
— Nu. Le iau partea fetelor mele.
Fața Rodicăi s-a schimbat.
— După tot ce am făcut pentru tine?
— Nu mai folosi asta.
— Eu te-am crescut!
— Și eu sunt tată acum.
Rodica și-a luat geanta.
— Dacă mă dai afară pentru ea, să nu mă mai cauți.
Radu nu a încercat s-o oprească.
A plecat trântind ușa.
Dar asta nu a reparat căsnicia noastră.
Pentru că o singură alegere corectă nu ștergea anii în care eu fusesem obligată să lupt singură.
Am mers la consiliere de cuplu. Am locuit separat o perioadă. Radu a trebuit să reconstruiască singur relația cu fetele, fără să-mi ceară mie să explic, să traduc sau să-l salvez de consecințele propriilor alegeri.
Rodica nu și-a cerut scuze.
Asta a fost alegerea ei.
După câteva luni, Mara a acceptat să vorbească din nou cu ea la telefon. Ilinca nu.
Nu le-am obligat pe niciuna.
Iar Radu, pentru prima dată, nici el.
Nu știu dacă familia noastră va arăta vreodată ca înainte.
Poate că nici nu trebuie.
Dar știu exact când a început să se schimbe.
Nu când Rodica le-a luat fetelor farfuriile.
Ci când Radu a înțeles că a fi fiul unei mame și a fi tatăl unor copii sunt două roluri diferite — iar uneori vine ziua în care nu le mai poți împăca prin tăcere.