Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 N-am deschis ușa.
M-am întors în dormitor și am închis-o încet în urma mea.
Pentru prima dată în opt luni, n-am mai simțit oboseala.
Am simțit frică.
Nu pentru casă.
Pentru faptul că dormisem luni întregi lângă un bărbat care construise ceva împotriva mea în timp ce eu îi îngrijeam mama.
Nu știam ce semnasem.
Asta era partea care mă îngrozea.
Am deschis sertarul în care țineam copiile documentelor.
Unele erau acolo.
Altele nu.
Am fotografiat tot ce am găsit și am trimis imaginile unei foste colege în care aveam încredere.
Apoi i-am scris avocatului care se ocupase de succesiunea bunicii mele.
„Am nevoie să ne vedem mâine dimineață. Este urgent.”
La șapte, Adrian a intrat în dormitor.
„Mama te-a strigat aseară.”
„Dormeam.”
„Nu prea ești atentă în ultima vreme.”
M-am uitat la el.
După opt luni în care îmi spunea că fac prea mult pentru mama lui, acum mă certa că făceam prea puțin.
„Sunt obosită.”
A zâmbit și m-a sărutat pe frunte.
„După mâine o să fie mai ușor.”
Aproape că l-am întrebat ce se întâmplă mâine.
N-am făcut-o.
La nouă eram în biroul avocatului.
A verificat fotografiile una câte una.
La a patra pagină s-a oprit.
„Cristina, tu ai semnat asta?”
„Da.”
„Știai ce este?”
I-am spus ce îmi explicase Adrian.
A clătinat din cap.
Documentul nu le dădea casa.
Nu încă.
Dar oferea o formă de mandat pentru anumite demersuri administrative și patrimoniale mult mai largă decât cea pe care Adrian mi-o descrisese.
„Singur, nu e suficient pentru ceea ce bănuiesc că vor să facă”, mi-a spus avocatul. „Dar dacă mâine îți mai pun ceva în față, nu semnezi absolut nimic.”
„Ce ar putea face?”
S-a uitat din nou peste acte.
„Asta vreau să aflu.”
Câteva ore mai târziu am primit răspunsul.
Adrian avea datorii.
Nu câteva mii de lei.
Peste 300.000 de lei, acumulate prin firma în care investise fără să-mi spună.
Casa mea era singurul bun suficient de valoros încât să-i ofere ieșirea pe care o căuta.
În acel moment am înțeles de ce Mariana trebuise să fie „bolnavă”.
Nu era doar o metodă de a mă obosi.
Era motivul pentru care Adrian îmi pusese luni întregi acte în față.
În acea seară m-am întors acasă și i-am făcut Marianei supă.
A mâncat-o încet.
„Cristina, nu-mi găsesc lingura.”
Lingura era lângă farfurie.
I-am pus-o în mână.
„Uite-o.”
M-a privit cu ochii aceia aparent pierduți.
„Ce m-aș face fără tine?”
Am zâmbit.
„Și eu mă întreb.”
A doua zi, la ora zece, Adrian a venit acasă cu un bărbat pe care mi l-a prezentat drept „consultant”.
Mariana stătea în fotoliu, în halat, cu o pătură peste genunchi.
„Trebuie să rezolvăm câteva acte”, mi-a spus Adrian. „Pentru mama.”
Bărbatul a scos un dosar.
„Sunt formalități.”
M-am așezat.
Adrian mi-a întins un pix.
„Semnezi aici și aici.”
N-am luat pixul.
„Vreau să citesc.”
Pentru prima dată, expresia lui s-a schimbat.
„Le-am verificat eu.”
„Atunci n-ai nimic împotrivă să le citesc.”
Mariana a oftat din fotoliu.
„Adrian… ce se întâmplă?”
Rolul era impecabil.
Am citit prima pagină.
Apoi a doua.
Documentele pregăteau exact ceea ce avocatul meu bănuise: casa urma să intre într-un mecanism de garantare pentru o obligație financiară pe care Adrian nu mi-o dezvăluise.
Am pus pixul jos.
„Nu semnez.”
Adrian a râs scurt.
„Cristina, am discutat.”
„Nu. Tu ai vorbit. Eu nu știam despre ce.”
Consultantul s-a uitat incomod spre Adrian.
„Poate ar trebui să revenim…”
„Nu pleacă nimeni”, a spus Adrian.
Vocea lui devenise rece.
Mariana încă stătea sub pătură.
„Ce se întâmplă, mamă?”, a întrebat ea.
M-am întors spre ea.
„Nu știu. Spune-mi tu.”
A clipit.
„Eu?”
„Da. Tu. Ce se întâmplă vineri?”
Pentru o fracțiune de secundă, chipul ei s-a golit.
Adrian s-a ridicat.
„Despre ce vorbești?”
„Despre conversația voastră de joi seară.”
Mariana s-a ridicat din fotoliu.
Nu încet.
Nu sprijinindu-se.
S-a ridicat atât de repede încât pătura a căzut pe podea.
„Ai ascultat la ușă?”
Consultantul s-a uitat la ea.
Eu n-am spus nimic.
Mariana tocmai uitase să fie bolnavă.
„Mamă”, a spus Adrian printre dinți.
Dar era prea târziu.
„Opt luni”, am spus. „Opt luni te-am spălat.”
Mariana și-a încrucișat brațele.
„Și ce voiai să facem? Fiul meu era îngropat în datorii, iar tu stăteai pe o casă de sute de mii de euro de parcă el era un străin.”
Asta a fost prima recunoaștere.
Adrian a intervenit imediat.
„Nu asculta. Mama este agitată.”
Am râs.
„Acum e agitată? Ieri avea probleme cu memoria.”
„Cristina, situația e mai complicată.”
„Cât datorezi?”
A tăcut.
„Cât, Adrian?”
„Nu contează.”
„Peste 300.000 de lei?”
Chipul lui s-a schimbat.
Mariana s-a întors spre el.
„De unde știe?”
A doua recunoaștere.
Consultantul și-a închis dosarul.
„Eu cred că ar trebui să plec.”
De data aceasta nu l-a oprit nimeni.
După ce ușa s-a închis, Adrian s-a întors spre mine.
„Ai fost la avocat.”
„Da.”
„După ce ai semnat deja?”
„Da.”
A zâmbit.
Era un zâmbet care m-a speriat mai mult decât dacă ar fi țipat.
„Atunci avocatul tău probabil ți-a explicat că ai semnat voluntar.”
Acolo era adevăratul lui plan.
Nu avea de gând să recunoască faptul că mă înșelase.
Avea de gând să susțină că știam.
„Am martori că ți-am explicat documentele”, a continuat. „Mama era aici.”
M-am uitat la Mariana.
Ea a ridicat bărbia.
„Ți s-a spus ce semnezi.”
Opt luni de prefăcătorie, iar acum devenise perfect lucidă exact când trebuia să depună mărturie împotriva mea.
„Deci îți amintești?”
Mariana a încremenit.
„Ce?”
„Îți amintești toate zilele în care Adrian mi-a adus documente?”
N-a răspuns.
„Îți amintești ce mi-a explicat?”
„Normal că…”
S-a oprit.
Adrian a intervenit.
„Ajunge.”
„Nu. Chiar sunt curioasă. Pentru că ieri nu-ți aminteai unde este baia. Acum îți amintești conversații de acum trei luni?”
Mariana s-a ridicat și a ieșit furioasă din cameră.
Adrian a rămas.
„Ce vrei?”
„Adevărul.”
„Adevărul este că aveam nevoie de bani.”
„Și eu trebuia să-i plătesc fără să știu.”
„Suntem căsătoriți!”
„Atunci de ce ai avut nevoie să mă minți?”
N-a avut răspuns.
Dar nu s-a terminat în ziua aceea.
Adrian a încercat să folosească documentele deja semnate.
Avocatul meu le-a contestat.
Eu am depus toate mesajele în care Adrian îmi prezentase actele drept formalități legate de îngrijirea mamei sale.
Apoi am găsit ceva mult mai simplu.
Calendarul Marianei.
Îl ținea într-un sertar.
Femeia care pretindea că nu-și amintește ce mâncase la prânz își notase luni întregi programări, sume, întâlniri și date.
Inclusiv ziua de vineri.
Lângă ea scrisese:
„Actele finale – casă.”
În săptămânile care au urmat, Adrian a trecut de la amenințări la rugăminți.
Mi-a spus că putem salva căsnicia.
Mi-a spus că mama lui avusese ideea.
Mariana mi-a spus că Adrian o convinsese.
Fiecare îl acuza pe celălalt.
Eu nu mai aveam nevoie să aleg pe cine să cred.
Îi crezusem pe amândoi prea mult.
Demersurile asupra casei au fost blocate și contestate, iar avocatul meu a preluat problema documentelor semnate.
Eu am început procedura de divorț.
Și nu, Adrian și Mariana n-au plecat liniștiți când le-am cerut.
A fost nevoie să-mi apăr drepturile asupra propriei case și să urmez pașii legali necesari pentru ca situația locuirii lor acolo să fie încheiată.
Când Mariana și-a strâns în cele din urmă lucrurile, a trecut pe lângă mine fără să mă privească.
„După tot ce am făcut pentru familia asta…”
Am rămas în hol.
„Timp de opt luni te-am ridicat din pat, te-am spălat și ți-am pus mâncarea în față.”
S-a oprit.
„Nu pentru că nu puteai. Pentru că ai vrut să vezi cât sunt dispusă să sacrific înainte să nu mai fiu atentă.”
Nu mi-a răspuns.
După ce au plecat, m-am întors la muncă.
N-a fost simplu. Pierdusem opt luni, bani, încredere și o căsnicie despre care crezusem că este sigură.
Dar casa bunicii mele rămăsese a mea.
În prima seară în care am rămas singură în ea, am trecut pe lângă camera Marianei.
Patul era gol.
Pe noptieră rămăsese paharul din care îi dădusem apă în fiecare seară.
L-am luat și l-am dus în bucătărie.
Apoi am stins lumina.
De data aceasta, liniștea din casă nu mai însemna că cineva pregătea ceva pe ascuns.
Însemna că eram din nou acasă.