Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Alexandru ajunsese la magazin înainte de ora șapte.
Uniforma firmei de curățenie îi fusese adusă de unul dintre puținii oameni de la sediul central în care avea încredere. Oficial, venise să înlocuiască pentru două zile un angajat aflat în concediu medical.
Victor nici măcar nu-i ceruse numele.
— Vestiarele sunt în spate. Nu încurca oamenii și nu intra în birouri.
— Am înțeles.
În următoarele ore, Alexandru a văzut mai mult decât se așteptase.
La nouă, Victor a chemat trei casiere în birou și le-a pus în față pontajele.
Alexandru spăla podeaua pe coridorul din apropiere.
— Semnați aici.
Una dintre femei a încercat să protesteze.
— Dar lipsesc douăsprezece ore.
Victor nici măcar n-a ridicat capul.
— Atunci probabil că nu le-ai lucrat.
— Am fost aici. Știți că am fost.
— Semnezi sau discutăm dacă mai avem nevoie de tine luna viitoare.
Femeia a semnat.
La prânz, Alexandru a văzut un șef de tură modificând într-un tabel orele lucrate de patru angajați.
Apoi a apărut Andreea.
Când l-a recunoscut pe „clientul” din ziua precedentă în uniforma de curățenie, s-a oprit.
— Dumneavoastră?
Alexandru i-a făcut discret semn să nu spună nimic.
— Am găsit de lucru.
Ea l-a privit nedumerită, dar Victor a apărut înainte să poată întreba altceva.
— Andreea, în birou.
Zece minute mai târziu, femeia a ieșit cu ochii în lacrimi.
— Ce s-a întâmplat? a întrebat Alexandru când au rămas singuri.
— Mi-au imputat 1.800 de lei.
— Pentru ce?
— Lipsă de inventar.
— Ai produs-o tu?
— Nu.
Și atunci i-a spus restul.
De luni întregi, diferențele de inventar erau împărțite între câțiva angajați vulnerabili. Orele suplimentare dispăreau. Primele erau reduse fără explicații.
Cei care reclamau situația erau chemați de Victor.
După aceea, reclamațiile erau retrase.
— Dar directorul regional?
Andreea s-a uitat la el.
— Domnul Munteanu știe.
Alexandru a simțit cum i se întărește maxilarul.
— De unde știi?
— Pentru că eu i-am trimis una dintre reclamații.
— Și?
— A venit aici a doua zi. Dar nu să vorbească cu mine. A intrat direct la Victor.
Acum înțelegea.
În după-amiaza aceea, Sorin Munteanu chiar a apărut.
Alexandru l-a cunoscut imediat.
Directorul regional însă a trecut pe lângă proprietarul companiei fără să-l recunoască.
Alexandru avea șapca trasă pe frunte și împingea un cărucior cu produse de curățenie.
Sorin a intrat în biroul lui Victor.
Ușa a rămas întredeschisă.
— Ai rezolvat cu femeia de la casa 4?
— Aproape.
— „Aproape” nu-mi place.
— O fac să semneze.
— Și reclamația?
— Retrasă până vineri.
Alexandru s-a oprit.
Victor a râs.
— Dacă nu, îi găsim suficiente abateri încât să plece singură.
— Exact. Nu vreau încă o plângere la București.
A doua zi dimineață, Alexandru nu mai avea nevoie să afle nimic.
Dar Victor și Sorin nu știau asta.
La ora zece, Andreea a fost chemată din nou.
De data aceasta, Victor a ieșit cu ea chiar în zona caselor.
— Semnează.
Îi întinsese o foaie.
— Nu pot.
— Atunci de azi nu mai lucrezi aici.
Andreea a rămas fără cuvinte.
— Mă concediați pentru că refuz să semnez niște ore greșite?
Sorin Munteanu s-a apropiat.
— Te concediem pentru că ai devenit o problemă.
Câțiva angajați s-au oprit.
Nimeni nu îndrăznea să vorbească.
Alexandru și-a lăsat găleata lângă un raft și s-a apropiat.
— Poate ar trebui să verificați documentele înainte să concediați femeia.
Victor s-a întors.
— Tu ce cauți aici?
— Ascult.
— Ți-am spus ieri să-ți vezi de treaba ta.
— Am făcut-o.
Sorin l-a măsurat din cap până-n picioare.
— Victor, cine este omul ăsta?
— Unul de la curățenie.
— Atunci scoate-l de aici.
Victor s-a apropiat de Alexandru.
— Ai auzit. Predă uniforma și pleacă.
Alexandru și-a scos șapca.
— Sigur.
Apoi și-a scos telefonul.
— Dar înainte să plec, domnule Munteanu, vreau să vă întreb ceva. Câte reclamații ale angajaților ați primit în ultimele șase luni?
Sorin a încremenit.
— Cine ești?
Alexandru l-a privit.
— Alexandru Petrescu.
Victor încă nu înțelegea.
Sorin însă înțelesese.
Fața i s-a schimbat.
— Domnule Petrescu…
Andreea s-a uitat de la unul la celălalt.
— Petrescu?
Alexandru și-a întors privirea spre ea.
— Familia Market este compania mea.
Victor a făcut un pas înapoi.
— Domnule Petrescu, pot explica.
— Sper.
Sorin a intervenit imediat.
— Eu nu știam ce se întâmplă aici. Victor mi-a ascuns situația.
Victor s-a întors spre el.
— Poftim?
— Nu încerca să mă implici.
— Tu mi-ai spus să închid reclamațiile!
Angajații au început să se uite unii la alții.
Sorin s-a apropiat amenințător.
— Ai grijă ce spui.
— Am mesajele!
Alexandru îi privea fără să-i întrerupă.
Exact asta voia să vadă.
Cât de repede avea să se destrame alianța lor când nu se mai puteau ascunde în spatele angajaților.
Sorin s-a întors spre el.
— Domnule Petrescu, dacă îmi acordați zece minute în birou, vă explic totul.
— Nu este nevoie.
— Vă rog.
— Explicațiile nu mai sunt pentru mine.
Ușile automate de la intrare s-au deschis.
Au intrat directoarea de resurse umane a grupului, responsabilul de audit intern și doi reprezentanți ai firmei independente care verifica deja pontajele și gestiunea magazinului.
Victor s-a albit.
Alexandru pregătise controlul încă din seara primei vizite.
Ceea ce văzuse în uniforma de curățenie îi confirmase doar că problema era reală.
— Începând din acest moment, amândoi sunteți suspendați până la finalizarea verificărilor.
— Nu puteți face asta pe baza spuselor unei casiere! a izbucnit Sorin.
Alexandru l-a privit lung.
— Nu o fac.
Auditorul a ridicat mapa pe care o avea în mână.
— Avem pontajele originale, versiunile modificate, reclamațiile retrase și istoricul accesărilor.
Victor s-a întors spre Sorin.
— Mi-ai spus că nu rămâne nimic!
Tăcerea care a urmat a spus mai mult decât ar fi putut spune Alexandru.
În săptămânile următoare, auditul a confirmat că ore suplimentare fuseseră eliminate sistematic, primele unor angajați fuseseră diminuate abuziv, iar diferențe de inventar fuseseră transferate către oameni fără dovezi că le-ar fi produs.
Victor și Sorin au fost concediați, iar documentele privind neregulile financiare au fost trimise mai departe pentru verificările legale necesare.
Angajaților li s-au recalculat sumele datorate.
Dar Alexandru a schimbat și altceva.
Reclamațiile nu mai puteau ajunge la directorul regional înainte de a fi înregistrate automat la sediul central.
Două luni mai târziu, a revenit în magazin.
De data aceasta purta costum.
Andreea era tot la casa 4.
Când l-a văzut, a zâmbit.
— Acum vă recunosc.
Alexandru a pus o sticlă de apă pe bandă.
— Sper că nu numai după costum.
Ea a râs.
În jurul lor, magazinul era același.
Dar oamenii nu mai erau.
Se auzeau conversații între raioane. Cineva glumea în depozit. O casieră îi ceruse șefei de tură schimbarea programului fără să-și coboare vocea de teamă.
Alexandru și-a luat bonul și s-a îndreptat spre ieșire.
Înainte să plece, s-a uitat o singură dată înapoi la casa 4.
Nu venise acolo ca să salveze un magazin.
Venise să afle de ce cifrele nu se potriveau.
Dar descoperise ceva ce niciun raport financiar nu-i putea arăta: cât de repede poate deveni frica o regulă atunci când oamenii care ar trebui să o oprească sunt chiar cei care profită de ea.