Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Alina, dă jos rochia.
Am rămas cu ochii la ea.
— Poftim?
Radu s-a băgat imediat între noi.
— Mamă, las-o.
Doina mi-a dat drumul, dar continua să privească rochia.
— Nu înțelegeți.
Victor s-a uitat la ea.
— Eu cred că înțeleg foarte bine.
Radu s-a întors spre el.
— Despre ce vorbiți? A cui este rochia?
Victor a arătat spre manșeta mea.
— A fost a bunicii tale.
Radu a rămas nemișcat.
— A bunicii mele?
— A Elenei.
Elena fusese mama Doinei.
Murise cu aproape opt ani înainte.
Radu o adorase. Vorbea și acum despre verile petrecute la ea și despre felul în care bunica lui păstrase toate fotografiile familiei în cutii mari de carton.
— Sunteți sigur? a întrebat el.
Victor aproape că a zâmbit.
— Am văzut rochia asta de zeci de ori. Mama ta o purta la mesele noastre, Doina. Și nasturii ăștia i-a cusut chiar ea.
A atins unul dintre nasturii argintii.
— Florile erau de pe o pereche veche de cercei. A dus modelul la un atelier și a comandat nasturii după el.
M-am uitat la manșete.
Doina nu mai spunea nimic.
Radu s-a întors spre ea.
— Cum a ajuns rochia bunicii la second-hand?
— După ce a murit mama, hainele au rămas la mine.
— Știu.
— Erau saci întregi, Radu. Rochii, paltoane, pantofi… Nu puteam să păstrez tot.
— Și le-ai dat?
— Pe unele.
— Fără să întrebi pe nimeni?
Doina și-a revenit suficient cât să ridice vocea.
— Erau ale mele. Mama mi le lăsase mie.
— Poate voiam și eu ceva de la bunica.
— Ce să faci tu cu o rochie?
— Nu despre rochie e vorba.
Victor nu intervenea.
Nici eu.
Doina s-a întors din nou spre mine.
— Cât ai spus că ai dat pe ea?
— 140 de lei.
Și-a deschis geanta.
— Îți dau 500.
Am crezut că glumește.
— Nu.
— O mie.
— Doina, nu.
— Două mii.
Radu s-a uitat la ea.
— Mamă, oprește-te.
— Este rochia mamei mele.
— Pe care ai dat-o.
Doina s-a întors brusc spre el.
— N-am știut că este asta.
— Acum zece minute râdeai de ea.
— Pentru că nu știam!
— Exact.
Replica lui a făcut-o să tacă.
Mi-am privit rochia.
Până atunci fusese doar o rochie care-mi plăcuse într-un magazin.
Acum devenise ceva ce nu cerusem.
— Alina, a spus Doina, o vreau înapoi.
— Nu.
— Este a familiei mele.
— Și Radu ce este?
Doina a strâns buzele.
— Nu răstălmăci.
— Nu răstălmăcesc nimic. Ai râs de mine pentru că am cumpărat-o ieftin. Ai tras de guler ca să-mi verifici eticheta. Ai făcut glume în fața colegilor lui Radu. Acum, pentru că ai aflat cine a purtat-o, dintr-odată valorează două mii de lei.
— Nu e vorba despre bani!
— Atunci de ce ai început să-mi oferi bani?
Doina a făcut un pas spre mine.
— Pentru că vreau să repar o greșeală.
— A cui?
N-a răspuns.
Victor a tras un scaun și s-a așezat.
— Doina, de ce ai dat hainele Elenei?
Ea s-a uitat la el.
— Nu vreau să vorbesc despre asta aici.
— Atunci nu vorbi. Dar nici nu poți să-i ceri Alinei să-și dea rochia jos în mijlocul unui restaurant.
Doina și-a coborât vocea.
— După ce a murit mama, n-am putut să intru luni întregi în camera ei.
Radu s-a mai liniștit.
— De ce nu mi-ai spus?
— Pentru că nu voiam să vorbesc cu nimeni despre asta.
Apoi s-a uitat la rochie.
— Într-o zi am intrat acolo și am început să pun lucrurile în saci. Dacă mă opream să mă uit la fiecare rochie, nu mai eram în stare să dau nimic.
Pentru prima dată în seara aceea, am înțeles de ce făcuse asta.
Dar asta nu schimba ce făcuse cu mine.
Doina s-a apropiat.
— Tocmai de aceea o vreau înapoi.
— Nu.
Fața i s-a întărit din nou.
— Alina, nu poți să-mi faci asta.
— Eu?
— Știi foarte bine ce înseamnă acum pentru mine.
— Și tu știai foarte bine ce făceai când râdeai de mine.
— Mi-am pierdut mama.
— Și îmi pare rău pentru asta. Dar n-ai voie să folosești durerea asta ca să-mi vorbești cum vrei și apoi să-mi ceri rochia de pe mine.
Radu a dat încet din cap.
— Alina are dreptate.
Doina s-a uitat la el de parcă tocmai o trădase.
— Bineînțeles că ții cu ea.
— Nu “țin” cu nimeni. Tu ai început toată povestea asta.
— Sunt mama ta.
— Și ea este soția mea.
Doina și-a luat geanta.
— Atunci păstrați-o.
S-a întors să plece.
— Mamă, a spus Radu.
S-a oprit.
— Nu pleca așa.
— Ce vrei să fac? Să stau aici și să mă uit la rochia mamei mele pe ea?
Atunci Victor s-a ridicat.
— Elena ar fi fost încântată.
Doina s-a întors.
— Nu vorbi în numele mamei mele.
— N-o fac. Îți spun ce știu despre ea.
A arătat spre mine.
— Știi de unde cumpărase Elena rochia?
Doina s-a încruntat.
— Nu.
— Dintr-o consignație.
Am văzut cum expresia ei se schimbă.
Victor a zâmbit slab.
— A dat foarte puțin pe ea. După aceea a schimbat nasturii și a purtat-o ani întregi. Era foarte mândră când găsea ceva frumos aproape pe nimic.
Radu a început să zâmbească.
— Asta sună exact ca bunica.
— Exact așa era.
Doina s-a uitat la mine.
Apoi la rochie.
Nu mai părea furioasă.
Dar nici n-am vrut ca totul să se termine cu două lacrimi și o îmbrățișare, de parcă ultimele douăzeci de minute nu se întâmplaseră.
— Nu ți-o dau în seara asta, i-am spus.
A dat din cap.
— Am înțeles.
— Dar după petrecere putem vorbi.
Radu s-a uitat la mine.
— Despre ce?
— Despre ce facem cu ea.
Doina părea surprinsă.
— Ai accepta?
— Am spus că putem vorbi. Nu că ți-o dau.
Pentru prima dată, a zâmbit foarte puțin.
— Corect.
Am continuat:
— Și înainte de asta mai avem ceva de lămurit.
— Ce?
— Nu rochia m-a deranjat cel mai tare în seara asta.
Știa despre ce vorbeam.
S-a uitat spre oamenii de la masa noastră, aceiași în fața cărora râsese de mine.
— Te-am făcut de râs.
— Da.
Doina a inspirat adânc.
— Pentru că am văzut că e ieftină și am hotărât că asta spune ceva despre tine.
N-am spus nimic.
— A fost urât, a continuat ea. Și n-am nicio scuză pentru asta.
Era prima dată când o auzeam cerându-și iertare fără un „dar” după.
— Îmi pare rău, Alina.
— Bine.
N-am îmbrățișat-o.
Nici nu era nevoie.
După petrecere, n-am dat rochia Doinei.
Am dus-o acasă.
În weekend, Radu a scos cutiile cu fotografii ale bunicii lui, iar Doina a venit la noi.
Într-una dintre fotografii, Elena avea puțin peste 40 de ani.
Purta aceeași rochie.
Aceiași nasturi argintii.
Doina a ținut fotografia mult timp în mână.
Apoi mi-a spus:
— Nu vreau s-o mai cumpăr de la tine.
— Bine.
— Vreau doar să te întreb ceva.
Am așteptat.
— Când nu o mai vrei, mi-o dai mie prima?
M-am uitat la Radu.
Apoi la fotografia bunicii lui.
— Da.
Doina a dat din cap.
Atât.
Rochia a rămas la mine.
Și, dintre toate lucrurile pe care le-aș fi putut cumpăra pentru seara în care Radu a primit premiul, tocmai rochia de 140 de lei pe care soacra mea o considerase nepotrivită a fost singurul lucru despre care familia lui a mai vorbit mult timp după aceea.