Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
— Apartamentul e al meu.
Am rămas câteva secunde uitându-mă la Adrian.
— Bine.
Viorica a ridicat bărbia.
— În sfârșit ai înțeles.
N-am răspuns.
Am deschis dulapul și am scos o geantă de voiaj.
Adrian s-a uitat la mine.
— Ce faci?
— Plec.
— Bianca, nu mai dramatiza.
— Mi-ai spus să plec dacă nu-mi convine.
— Am spus la nervi.
— Acum treizeci de secunde.
— Și tu imediat îți faci bagajele?
— Da.
Viorica a pufnit.
— Las-o, Adrian. Poate așa se mai liniștește.
Am pus în geantă câteva haine.
Nu aveam nevoie de multe.
Adrian s-a apropiat.
— Și unde te duci?
— Acasă.
S-a oprit.
— Care acasă?
M-am uitat la el.
— La mine.
Viorica a râs scurt.
— Și unde este „la tine”?
— În Drumul Taberei.
Adrian s-a încruntat.
— Garsoniera?
— Da.
— Credeam că ai vândut-o.
— Nu.
— Cum adică nu?
— Exact cum ai auzit.
— Dar discutaserăm să o vinzi.
— Tu ai vrut s-o vând.
— Mi-ai spus că rezolvăm.
— Și am rezolvat. Am închiriat-o.
Pentru prima dată, Viorica nu mai părea atât de sigură.
— Ai ținut o garsonieră în tot timpul ăsta?
— Era a mea înainte să-l cunosc pe Adrian. De ce aș fi vândut-o?
Adrian s-a uitat la mine.
— Pentru că suntem căsătoriți.
— Și?
— Pentru că asta trebuia să fie casa noastră.
Am privit în jur.
— Până acum câteva minute și eu credeam același lucru.
A tăcut.
Mi-am continuat bagajul.
— Bianca, stai puțin.
— Pentru ce?
— Hai să discutăm fără mama.
Viorica s-a întors spre el.
— Adrian!
— Mamă, te rog.
Am închis fermoarul.
— Nu mai avem ce discuta în seara asta.
Am luat geanta.
Adrian s-a pus în dreptul ușii.
— Nu pleci așa.
— Dă-te.
— Bianca, am spus ceva la nervi.
— Nu. Ai spus exact ce gândeai când mama ta te-a obligat să alegi.
Viorica a intervenit:
— Nimeni nu l-a obligat să aleagă. Apartamentul chiar este al lui.
M-am întors spre ea.
— Aveți dreptate.
Replica a surprins-o.
— Poftim?
— Apartamentul este al lui Adrian.
M-am uitat spre soțul meu.
— A fost cumpărat înainte de căsătorie și este pe numele lui.
Adrian a întins mâinile.
— Atunci ce tot discutăm?
— Nimic.
Am trecut pe lângă el.
În hol m-am încălțat, mi-am luat haina și am plecat.
Nu m-am întors în seara aceea.
Nici a doua zi.
Duminică, Adrian m-a sunat de șapte ori.
Luni dimineață, mi-a trimis un mesaj.
„Trebuie să discutăm. Serios.”
I-am răspuns că putem discuta seara.
Nu în apartamentul lui.
Ne-am întâlnit într-o cafenea.
Adrian venise singur.
— Ioana nu s-a mutat, mi-a spus imediat.
— Bine.
— I-am zis să mai stea la mama.
— Bine.
— Atât ai de spus?
— Deocamdată.
S-a aplecat spre mine.
— Bianca, nu vreau să ne despărțim pentru o ceartă tâmpită.
— Nici eu nu voiam.
— Atunci vino acasă.
— Nu.
A rămas cu ochii la mine.
— De ce?
— Pentru că nu mai este casa mea. Mi-ai explicat foarte clar.
— Iar începi.
— Nu încep nimic.
Am scos din geantă o foaie și am pus-o pe masă.
Nu i-am împins-o încă.
— Îți amintești cum arăta apartamentul când l-ai primit?
Adrian s-a uitat la mine fără să răspundă.
— Beton. Atât.
— Și?
— Fără pereții interiori terminați. Fără pardoseală. Fără instalațiile finale. Fără uși. Fără bucătărie.
— Știu cum arăta apartamentul meu.
— Perfect.
— Unde vrei să ajungi?
— Cine a plătit lucrările?
A tăcut.
— Amândoi.
— Nu.
— Bianca…
— Eu am plătit lucrările de bază. Eu am plătit materialele. Eu am plătit manopera. Eu am plătit bucătăria încorporată și dulapurile făcute pe comandă.
— Și eu plăteam rata!
— Pentru apartamentul tău.
Adrian și-a încrucișat brațele.
— Eram pe punctul să ne căsătorim. Normal că ai contribuit la casa în care urma să locuim.
— Aproximativ 200.000 de lei.
A clipit.
— N-au fost atât.
— Au fost.
— Imposibil.
— Am toate facturile.
— Au trecut trei ani.
— Știu.
A privit foaia de pe masă.
— Ce este aia?
Am împins-o spre el.
A luat-o.
La început a citit repede.
Apoi s-a întors la început și a citit din nou.
— Ce vrei să faci cu asta?
— Deocamdată, să-ți amintesc că există.
— Este contractul de dinainte de nuntă.
— Da.
— Știu ce este.
— Atunci citește partea de jos.
Fața i s-a schimbat.
Înainte de căsătorie, tocmai pentru că apartamentul era proprietatea lui, stabiliserăm în scris cum urma să fie tratată investiția mea dacă viața noastră împreună se termina.
Adrian semnase.
Eu păstrasem toate facturile.
— Asta nu înseamnă că îți dau acum 200.000 de lei, a spus.
— N-am spus că-mi dai acum.
— Ai locuit acolo. Ai folosit tot ce s-a făcut.
— Știu.
— Mobila s-a uzat.
— Știu și asta.
— Atunci suma nu poate fi aceeași.
— Poate că nu.
S-a oprit.
Nu se așteptase la răspuns.
— Atunci ce vrei?
— Să se calculeze corect ceea ce intră în obligația pe care ai semnat-o.
— De către cine?
— De cine trebuie.
A împins foaia spre mine.
— Deci asta era. Ai plecat și acum vrei bani.
— Nu.
— Exact asta faci.
— Am plecat pentru că mi-ai spus să plec.
— Pentru că nu voiai s-o primești pe sora mea!
— Pentru că ai hotărât împreună cu mama ta că eu nu am niciun cuvânt de spus în locuința în care trăiam.
— Este apartamentul meu!
— Da.
Am dat din cap.
— Și tocmai de aceea nu încerc să ți-l iau.
A tăcut.
— Dar nici nu las în el economiile mele și plec de parcă am stat doi ani gratis la tine.
Adrian s-a ridicat nervos.
— N-am 200.000 de lei.
— Nu ți-am cerut să-i scoți astăzi din buzunar.
— Și dacă nu accept?
— Atunci nu acceptăm.
— Și?
— Și fiecare își susține poziția pe documentele pe care le are.
S-a uitat lung la mine.
— Ai planificat asta.
— Am planificat contractul înainte să ne căsătorim. Divorțul nu l-am planificat.
— E același lucru.
— Nu. Este exact motivul pentru care oamenii pun lucrurile importante pe hârtie cât încă se iubesc.
A plecat din cafenea furios.
În aceeași seară m-a sunat Viorica.
— Ce-i faci băiatului meu?
— Nimic.
— Îi ceri o avere pentru propria lui casă!
— Nu-i cer casa.
— Ai locuit acolo doi ani!
— Știu.
— Și acum vrei să pleci cu banii băgați în pereți?
— Cu partea pe care documentele noastre spun că trebuie să o recuperăm dacă ne despărțim.
— Dar voi sunteți familie!
— Ieri eram oaspete.
La celălalt capăt s-a făcut liniște.
— Am spus la nervi.
— Dumneavoastră ați spus. Adrian a confirmat.
— Bianca, nu distrugi o căsnicie pentru o soră care avea nevoie de ajutor.
— Nici eu.
Am închis.
Adrian nu a cedat imediat.
În următoarele săptămâni a contestat suma, a susținut că unele cheltuieli fuseseră pentru bunuri care se uzaseră, că o parte dintre lucrări îi crescuseră confortul și mie cât timp locuisem acolo și că anumite facturi trebuiau verificate.
Și unele dintre observațiile lui erau corecte.
Tocmai de aceea n-am cerut o sumă scoasă din aer.
Au fost verificate facturile, plățile, lucrările și clauzele pe care le acceptaserăm amândoi înainte de nuntă.
Suma finală nu a fost identică cu fiecare leu pe care îl cheltuisem.
Dar a fost suficient de mare încât Adrian să nu mai vorbească despre investiția mea ca despre niște perdele și o canapea cumpărate în timpul căsniciei.
Când a înțeles că despărțirea chiar urma să aibă consecințe financiare, a încercat să schimbe discuția.
Mi-a spus că Ioana nu se mai mută.
Că Viorica nu va mai primi cheie.
Că apartamentul va fi „al nostru” și că nu-mi va mai spune niciodată să plec.
Dar problema nu mai era Ioana.
Nici cheia Vioricăi.
Problema era că atunci când fusese pus să aleagă între a mă trata ca pe partenera lui și a-și păstra liniștea în fața mamei, Adrian îmi spusese exact unde mă vedea.
Am depus cererea de divorț.
După stabilirea obligațiilor dintre noi, am rămas în garsoniera mea, pe care nu o vândusem niciodată.
Adrian a rămas în apartamentul lui.
Ultima dată când ne-am întâlnit pentru semnarea actelor, a spus:
— Dacă știam că o să ajungem aici, nu-ți spuneam să pleci.
M-am uitat la el.
— Și dacă nu existau actele?
N-a răspuns.
De data aceea, tăcerea lui mi-a fost suficientă.