Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Am nevoie de ajutorul vostru.
Tudor a tras imediat un scaun.
— Ce s-a întâmplat?
Carmen și-a pus geanta în poală.
— Mi-au sunat azi de la agenție.
— Ce agenție?
— Cea cu excursia.
M-am oprit lângă aragaz.
Tudor s-a încruntat.
— Ce excursie?
— Cea în Italia. V-am spus de ea.
Îmi aminteam.
Carmen și două prietene voiau să plece șase zile la Roma și Florența în noiembrie.
— Și ce s-a întâmplat? a întrebat Tudor.
— Trebuie să achit diferența până luni. Eu eram convinsă că termenul este la sfârșitul lunii.
— Cât?
Carmen a ezitat.
— 4.800 de lei.
Am crezut că n-am auzit bine.
Tudor însă n-a avut nicio reacție la sumă.
— Și cât ai?
— Aproape jumătate.
— Deci îți mai trebuie vreo 2.500?
— Cam așa.
Carmen a oftat.
— Dacă nu plătesc, pierd avansul. Și fetele și-au făcut deja planurile.
Tudor s-a ridicat.
— Rezolvăm.
Am rămas cu mâna pe mânerul ceainicului.
— Cum?
S-a întors spre mine.
— Ce cum?
— Cum rezolvăm?
— Îi dăm diferența.
Am privit spre caietul de pe masă.
— Din ce bani?
Tudor și-a încordat maxilarul.
Știa exact ce întrebam.
— Oana, nu acum.
— Ba exact acum.
Carmen s-a uitat când la mine, când la el.
— V-ați certat?
— Nu, a spus Tudor repede.
— Discutam despre bani, am spus eu.
— Oana.
— Despre lemnele pentru mama.
Carmen și-a scos eșarfa.
— Ce lemne?
— Mama are nevoie de lemne pentru iarnă. Tudor tocmai mi-a explicat că nu ne permitem.
— N-am spus că nu ne permitem.
M-am uitat la el.
— Ai spus că avem alte priorități.
— Pentru că avem.
— Suspensia BMW-ului.
Carmen a clipit.
— Și acum excursia ta.
— Nu am știut că aveți probleme, spuse ea.
— Nu avem probleme.
Tudor ridicase vocea.
— Atunci cumpărăm lemnele.
— Nu asta discutăm.
— Exact asta discutăm.
S-a apropiat de mine.
— Mama pierde avansul dacă nu plătește până luni.
— Iar mama mea stă într-o casă în care noaptea sunt câteva grade.
— Nu compara lucrurile.
— De ce?
— Pentru că nu sunt același lucru.
— Ai dreptate. Nu sunt.
Carmen s-a ridicat.
— Dacă e o problemă, nu vreau banii.
Tudor s-a întors imediat spre ea.
— Mamă, stai jos. Nu e nicio problemă.
Apoi spre mine:
— Vezi ce faci?
Am rămas surprinsă.
— Eu?
— O faci să se simtă prost pentru că ne-a cerut ajutorul.
— Mama mea nici măcar nu ne-a cerut.
A tăcut.
— Eu ți-am spus că vreau să-i cumpărăm lemne.
— Oana, mama are termen până luni.
— Și frigul îi cere mamei mele programare?
Carmen a pus mănușile în geantă.
— Tudor, eu plec.
El i-a prins ușor brațul.
— Nu pleci nicăieri. Îți dau eu banii.
M-am uitat la el.
— Din contul tău?
— Din contul nostru.
— Nu.
A fost prima dată când am spus-o atât de simplu.
Tudor s-a întors încet.
— Cum adică nu?
— Adică nu sunt de acord să luăm 2.500 de lei din banii casei pentru excursia mamei tale după ce, acum zece minute, mi-ai spus că nu putem cumpăra lemne pentru mama mea.
— Îți dau salariul înapoi luna viitoare.
— Nu-mi dai mie nimic înapoi. Sunt banii noștri.
— Exact. Și eu am dreptul să decid.
— Singur?
— Nu răstălmăci.
— N-am ce să răstălmăcesc.
Am tras caietul spre mine.
— Hai să facem exact cum ai spus tu.
— Ce?
— Priorități.
Am deschis pagina.
— Service BMW.
Am tras o linie dedesubt.
— Lemne pentru mama.
Încă una.
— Excursia mamei tale.
Tudor a râs nervos.
— Nu suntem la birou.
— Nu. La birou oamenii trebuie să justifice cheltuielile.
Carmen a intervenit:
— Oana, nu vreau să fiu motiv de ceartă.
— Nu dumneavoastră sunteți motivul.
M-am uitat la Tudor.
— Problema este că pentru mama mea fiecare leu trebuie justificat, iar pentru mama ta ai spus „rezolvăm” înainte să termini de auzit suma.
— Pentru că știu că mama nu-mi cere bani în fiecare lună.
— Nici mama mea.
— Mama ta are casă la țară. Tot timpul apare ceva.
— Și mama ta tocmai ne cere bani pentru o excursie.
Tudor a lovit masa cu palma.
— Este mama mea!
Bucătăria s-a făcut liniștită.
L-am privit.
— Și Gabriela ce este?
N-a răspuns.
— Spune.
— Nu începe.
— Este mama mea.
Carmen s-a uitat spre fiul ei.
Pentru prima dată de când intrase, părea deranjată de el, nu de situație.
— Tudor, are dreptate.
El s-a întors spre ea.
— Mamă…
— Nu. Are dreptate în privința asta.
— Tu ai nevoie de bani.
— Pentru o excursie.
Tudor a rămas cu gura întredeschisă.
Carmen și-a pus eșarfa la loc.
— Nu pentru medicamente. Nu pentru mâncare. Nu pentru că n-am cu ce să mă încălzesc.
— Dar pierzi avansul.
— Atunci îl pierd.
— Sunt bani.
— Și lemnele sunt bani.
Replica ei l-a lovit mai tare decât orice îi spusesem eu.
Dar Tudor tot n-a cedat.
— Bine. Îți dau din banii mei.
— Care sunt banii tăi? am întrebat.
S-a întors spre mine.
— Salariul meu.
— Atunci eu cumpăr lemnele din salariul meu.
— Oana, nu asta am stabilit.
— Exact.
Am închis caietul.
— Asta încerc să-ți explic de o jumătate de oră. Când e vorba de banii mei pentru mama mea, devin „banii casei”. Când e vorba de banii tăi pentru mama ta, devin „salariul meu”.
N-a mai avut răspuns imediat.
Carmen și-a luat geanta.
— Eu nu iau niciun ban de la voi.
Tudor a oftat.
— Mamă…
— Nu. Mă descurc. Dacă pierd avansul, îl pierd.
Apoi s-a uitat la mine.
— Cât costă lemnele?
— Aproximativ 2.200 cu transport.
— Și când trebuie duse?
— Cât mai repede.
Carmen a dat din cap.
— Atunci pe alea le-aș plăti înainte.
Tudor s-a lăsat pe scaun.
— Minunat. Acum sunteți amândouă împotriva mea.
— Nu sunt împotriva ta, spuse Carmen. Doar că nu pot să stau aici cu biletele mele la teatru în geantă și să pretind că excursia mea este mai urgentă decât căldura unei femei de 68 de ani.
Apoi a plecat.
Am rămas singuri în bucătărie.
Tudor nu m-a privit câteva minute.
În cele din urmă a arătat spre caiet.
— Cât ai spus că sunt lemnele?
— 2.200.
— Comandă-le mâine.
— Nu asta rezolvă problema.
A ridicat ochii.
— Știu.
Și pentru prima dată în seara aceea n-a încercat să-mi explice de ce el avea dreptate.
A doua zi am comandat lemnele și am plătit transportul din contul comun, exact cum stabiliserăm cu o lună înainte.
Tudor și-a dus BMW-ul la service câteva zile mai târziu. Reparația nu era nici pe departe atât de urgentă pe cât susținuse.
Carmen n-a luat bani de la noi pentru excursie. A mutat plecarea pentru primăvară și și-a recuperat o parte din avans.
Dar discuția din bucătărie n-a rămas despre lemne, BMW sau excursia ei.
Pentru prima dată, Tudor văzuse regula pe care o aplicase ani întregi fără s-o spună vreodată cu voce tare.
Când familia mea avea nevoie de ceva, trebuia să demonstrăm că era absolut necesar.
Când familia lui avea nevoie de ceva, întrebarea era doar cât costă.
Iar regula aceea nu a mai rămas în casa noastră.