Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Cecilia nu răspunse imediat.
Mama făcu un pas spre ea.
— Spune-i.
— Alina, nu aici.
— Tu ai ales să faci asta aici.
Eduard se uită la mine.
— Andreea, despre ce vorbesc?
— Nu știu.
Am deschis palma.
Brățara stătea între degetele mele.
— Vreau să aflu.
M-am întors spre preot.
— Ne dați câteva minute?
A încuviințat.
Am intrat într-o încăpere laterală a bisericii: eu, Eduard și cele două mame.
Am pus brățara pe masă.
— Acum spuneți-mi.
Mama răspunse înaintea Ceciliei.
— Brățara a fost a mea.
Am privit-o.
— A ta?
— Da.
— De unde?
Mama își coborî ochii spre safire.
— De la mama mea.
Am rămas nemișcată.
Bunica murise când eu eram foarte mică.
Aveam doar câteva amintiri cu ea. Mirosul de cozonac din bucătărie, o broșă prinsă mereu la palton și niște mâini reci care îmi îndreptau căciula înainte să ies afară.
— Bunica ți-a dat brățara?
— Când am împlinit douăzeci și unu de ani.
— Și cum a ajuns la Cecilia?
Mama tăcu.
Cecilia răspunse:
— Am cumpărat-o.
— De la mama?
— Nu.
M-am uitat din nou la mama.
— Atunci?
Mama trase un scaun.
— Am vândut-o.
Nu înțelegeam.
— Când?
— Aveai patru ani.
Eduard rămăsese lângă mine.
— De ce?
Mama își frecă palmele.
— Tatăl tău plecase de câteva luni. Nu mai trimitea aproape nimic. Eu aveam salariul, chiria, grădinița și niște datorii pe care nu ți le-am povestit niciodată.
— Mamă…
— Într-o dimineață mi s-a stricat mașina. Fără ea nu puteam ajunge la serviciu și nici nu puteam să te duc la grădiniță. Nu aveam bani pentru reparație.
Se uită la brățară.
— Așa că am vândut-o.
Mi s-a strâns stomacul.
— Brățara bunicii?
— Da.
— Ca să repari mașina?
Mama mă privi imediat.
— Să nu spui că am făcut-o pentru tine.
— Dar…
— Am făcut-o pentru că eram mama ta și trebuia să ne țin viața în picioare. Asta era treaba mea.
— Bunica știa?
— Nu. Murise deja.
Vocea i se schimbă.
— Dar îmi spusese cândva că poate, într-o zi, o vei purta tu.
Am privit safirele.
Dintr-odată bijuteria aceea nu mai era frumoasă.
Era grea.
— Și tu ai cumpărat-o de la magazinul unde a vândut-o mama?
am întrebat-o pe Cecilia.
— Nu. Am găsit-o la un bijutier din Brașov acum mai bine de douăzeci de ani.
— Și știai a cui fusese?
— Nu atunci.
Mama scoase un râs scurt.
— Atunci.
Am ridicat privirea.
— Ce înseamnă asta?
Cecilia își împreună mâinile.
— Când pregăteam fotografiile pentru nunta voastră, Eduard mi-a arătat albumul acela cu poze din copilăria ta.
Îmi aminteam.
Cu câteva luni înainte îi dădusem lui Eduard fotografii pentru un colaj.
— Într-una dintre fotografii erai în brațele mamei tale. Alina purta brățara.
— Ai recunoscut-o dintr-o fotografie?
— Nu eram sigură.
Cecilia luă brățara și o întoarse.
— Vezi veriga asta?
Una dintre verigile de lângă închizătoare era puțin diferită.
Mama răspunse imediat:
— Se rupsese când aveam douăzeci și trei de ani.
Cecilia dădu din cap.
— Exact.
— De unde știi?
— Când am cumpărat-o, în cutie era și un bon vechi de reparație. Nu l-am aruncat niciodată.
Mama își strânse buzele.
Eu am înțeles.
— Ai verificat.
— Da.
— Când?
— Acum aproape patru luni.
M-am uitat la ea.
— Deci știai de patru luni.
— Da.
— Și mama știa că ai aflat?
Cecilia tăcu.
Mama răspunse:
— Da.
Acolo povestea se schimba.
— Cum?
— M-a sunat.
M-am întors spre Cecilia.
— Ai sunat-o?
— Am vrut să confirm.
— Și ai confirmat.
— Da.
— Ce ți-a spus?
Mama răspunse înaintea ei.
— I-am spus să nu ți-o dea.
În cameră se făcu liniște.
Eduard se întoarse brusc spre mama lui.
— Ce?
Cecilia ridică bărbia.
— Nu exact așa.
— Exact așa, spuse mama. I-am spus: „Nu transforma povestea asta într-o surpriză la nuntă. Dacă vrei să-i dai brățara, vorbim cu ea înainte.”
— Alina…
— Și ce ai făcut?
Cecilia se uită la mine.
— Am considerat că este mai frumos să o primești astăzi.
Mama râse fără urmă de veselie.
— Ai considerat tu.
— Brățara urma să ajungă oricum la ea.
— Nu era decizia ta.
— Am cumpărat-o acum douăzeci de ani.
— Și?
Cecilia se încordă.
— Și am păstrat-o douăzeci de ani. Am restaurat-o. Am avut grijă de ea. Când am descoperit cui îi aparținuse, mi s-a părut extraordinar că ajunsese tocmai la mine.
— Și eu ți-am spus ce însemna pentru mine.
— Tocmai de aceea am vrut să ajungă la Andreea.
— Nu.
Mama făcu un pas spre ea.
— Ai vrut tu să fii femeia care i-o dă.
Cecilia păli.
— Nu este adevărat.
— Atunci de ce nu mi-ai spus azi dimineață?
— Pentru că știam că te vei opune.
— Exact.
Eduard interveni:
— Mamă, mie de ce nu mi-ai spus?
— Pentru că voiam să fie o surpriză.
— După ce Alina îți ceruse să nu faci asta?
Cecilia își pierdu pentru prima dată calmul.
— Toată lumea se comportă de parcă am făcut ceva monstruos! Am găsit întâmplător o bijuterie care aparținuse familiei Andreei. Am vrut să i-o dau înapoi în ziua nunții. Da, poate am ales prost momentul, dar intenția mea a fost bună.
Mama răspunse:
— Intenția ta nu îți dă dreptul să iei povestea altcuiva și să o transformi în gestul tău.
Cecilia se uită spre mine.
— Andreea, eu chiar am vrut să fac ceva frumos pentru tine.
Am privit-o.
În mod ciudat, o credeam.
Asta făcea totul mai complicat.
Nu încercase să mă umilească.
Nu încercase să-mi strice nunta.
Doar fusese atât de convinsă că știe cum trebuie făcut un lucru frumos, încât ignorase singura persoană care îi spusese să nu-l facă așa.
— De ce mi-ai spus că este împrumutată? am întrebat.
Cecilia clipi.
— Pentru tradiție.
— Nu.
Am împins brățara puțin spre ea.
— Ai spus „împrumutată”. Ce urma să se întâmple după ceremonie?
Nu răspunse.
— Mamă? spuse Eduard.
Cecilia oftă.
— Urma să-i spun să o păstreze.
Mama închise ochii.
Am înțeles imediat de ce o durea atât de tare.
Eu urma să-i mulțumesc Ceciliei pentru că îmi dăruia brățara bunicii mele.
Cecilia urma să fie cea care îmi „reda” ceva ce mama pierduse în cea mai grea perioadă a vieții ei.
Iar mama trebuia să privească.
— Asta voiai? am întrebat.
— Am vrut să vezi că te consider parte din familia mea.
— Folosind ceva din familia mea.
Cecilia nu mai răspunse.
Am luat brățara.
Apoi m-am întors spre mama.
— Tu o mai vrei?
Întrebarea a surprins-o.
— Ce?
— Brățara.
Mama se uită la ea mult timp.
— Nu.
— Sigur?
— Am plâns după ea când am vândut-o. Ani întregi m-am întrebat unde ajunsese.
Își trecu degetele peste safire.
— Dar nu mai am douăzeci și unu de ani.
Apoi mă privi.
— Bunica ta spera să ajungă într-o zi la tine.
— Tu ce vrei?
— Vreau să alegi tu.
M-am uitat la Cecilia.
— Mi-o dăruiești?
— Da.
— Fără surprize după?
Pentru prima dată, Cecilia coborî privirea.
— Fără.
Am întins brățara spre mama.
— Atunci vreau s-o port.
Mama rămase nemișcată.
— La nuntă?
— Da.
— Ești sigură?
— Da.
Am întors încheietura spre ea.
— Dar vreau să mi-o pui tu.
Ochii i s-au umplut de lacrimi.
A luat brățara.
Degetele îi tremurau când a prins închizătoarea.
— Bunica ta ar fi fost foarte fericită.
— Și tu?
Mama zâmbi.
— Eu sunt deja.
Cecilia se îndreptă spre ușă.
— Cecilia.
Se opri.
— Mulțumesc că ai păstrat-o.
Se întoarse.
— Dar trebuia să o aduci mamei înainte să o aduci mie.
Dădu încet din cap.
— Știu acum.
— Nu. Știai și înainte. Doar ai crezut că ideea ta este mai bună.
Nu încercă să se apere.
— Ai dreptate.
Eduard deschise ușa.
— Putem să ne căsătorim acum?
Am râs.
— Ar fi cazul.
Când ne-am întors în biserică, invitații încercau din răsputeri să pretindă că nu petrecuseră ultimele zece minute discutând despre noi.
Mama se așeză în primul rând.
Cecilia pe partea cealaltă.
Ceremonia continuă.
De data aceasta, când am întins mâna spre Eduard, safirele au prins din nou lumina.
Mama le-a văzut.
Nu s-a mai ridicat.
După ceremonie, la restaurant, una dintre prietenele Ceciliei observă brățara.
— Cecilia, nu este brățara ta?
Soacra mea se uită spre mine.
Apoi spre mama.
— Nu, spuse.
Femeia ridică sprâncenele.
— Dar parcă te-am văzut cu ea.
— A fost la mine o vreme.
— Și acum?
Cecilia făcu o pauză.
— Acum este unde trebuia să ajungă.
Mama auzise.
Nu zâmbi.
Dar nici nu plecă.
Mai târziu, cele două s-au întâlnit lângă masa cu prăjituri.
— Sunt încă supărată pe tine, îi spuse mama.
— Știu.
— Foarte supărată.
— Știu și asta.
Mama se uită spre brățara de la mâna mea.
— Dar mă bucur că n-a dispărut.
Cecilia dădu din cap.
— Și eu.
Nu s-au îmbrățișat.
Nu au devenit prietene.
Și nimeni n-a pretins că douăzeci de ani de istorie puteau fi rezolvați în zece minute.
Dar în seara aceea, în timp ce dansam cu Eduard, m-am uitat la brățară.
Pentru mine nu mai era „ceva vechi, ceva împrumutat și ceva albastru”.
Nu mai era nici darul Ceciliei.
Era lucrul pe care mama fusese obligată să-l lase în urmă când eu eram mică și care, după mai bine de douăzeci de ani, ajunsese din nou în familia noastră.
De data aceasta, însă, nimeni nu mai hotărâse în locul ei ce trebuia să însemne.