Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Știi ce am făcut eu în dimineața asta înainte să pot face fotografia asta?
— Ai făcut curat.
— Ce altceva?
M-am uitat în jur.
— Micul dejun?
— Ce altceva?
N-am răspuns.
Ioana puse telefonul pe masă.
— M-am trezit la șase fără un sfert. L-am trezit pe Matei de două ori. I-am pregătit Dariei hainele pentru că aseară și-a vărsat sucul pe bluza pe care voia s-o poarte. Am făcut micul dejun. Am verificat dacă Matei și-a pus caietul de matematică în ghiozdan. Am semnat o hârtie pentru excursia Dariei. Am pregătit două pachete. Am căutat douăzeci de minute penarul pe care Matei îl lăsase sub canapea.
Vorbea liniștit.
Asta era mai rău decât dacă ar fi țipat.
— Am strâns masa. Am încărcat mașina de spălat vase. Am verificat ce avem pentru cină. Am pus rufele la spălat. Am comandat medicamentul Dariei de la farmacie. I-am răspuns învățătoarei. Am făcut duș, m-am îmbrăcat și acum trebuie să ajung și eu la serviciu.
Se uită spre ceas.
— Și sunt deja în întârziere.
Am rămas cu ceașca în mână.
— Nu știam că faci toate astea dimineața.
— Știu.
Două cuvinte.
Fără reproș.
Și tocmai de aceea m-au lovit.
— Și fotografia?
Ioana luă telefonul.
— Vrei să știi de ce o fac?
— Da.
— Pentru că sunt cinci minute din zi în care pot să mă uit la ceva și să spun: gata. Asta am terminat.
Mi-a arătat albumul.
Fotografie după fotografie.
Aceeași bucătărie.
— Tu vezi o cameră curată. Eu văd că doi copii au plecat la școală cu tot ce le trebuie. Că au mâncat. Că nu mai sunt vase. Că am rezolvat încă o dimineață.
— Deci sunt un fel de dovadă?
— Pentru mine. Nu pentru tine.
Apoi deschise o fotografie mai veche.
— Și mai este ceva.
Am recunoscut imediat perioada.
Bucătăria fusese refăcută după incendiu.
— De aici ai început?
— Da.
Am simțit un nod în stomac.
— Din cauza incendiului?
— După ce ne-am întors acasă, nu suportam să stau aici singură.
— Dar s-a stabilit că instalația…
— Știu ce s-a stabilit.
Vocea ei deveni mai rece.
— După săptămâni în care m-ați făcut să mă simt de parcă aproape îmi incendiasem familia.
Mi-am lăsat ceașca jos.
— Ioana, au fost niște glume.
— Pentru tine.
— N-am vrut să te rănesc.
— Și când s-a aflat că n-a fost vina mea?
Am deschis gura.
— Ce?
— Ce mi-ai spus?
N-am răspuns.
— Ți-ai cerut vreodată scuze?
Atunci mi-am amintit.
Nu.
Pur și simplu încetasem să glumesc.
Pentru mine asta fusese suficient.
— Nu, am spus.
— Exact.
S-a uitat spre dulapurile pe care le aleseserăm împreună după renovare.
— Mi-a luat luni să nu mai simt miros de fum de fiecare dată când intram aici. Și în tot timpul ăsta trebuia tot eu să gătesc, să strâng, să pregătesc copiii și să fac camera asta să devină iar casa noastră.
— Îmi pare rău.
Ioana dădu încet din cap.
— Trebuia să-mi spui asta atunci.
— Știu.
— Nu, Mihai. Acum știi.
M-am uitat la ea.
Era prima dată când simțeam că discuția nu mai era despre fotografii.
— Mai e ceva, nu?
Ioana își luă geanta.
— Da.
— Spune-mi.
— M-am uitat la chirii.
Am crezut că nu auzisem bine.
— La ce?
— Apartamente de închiriat.
— Pentru cine?
S-a uitat direct la mine.
— Pentru mine și copii, dacă ajung să nu mai pot.
Mi s-a răcit tot corpul.
— Vrei să divorțezi?
— Nu știu.
— Cum adică nu știi?
— Exact așa.
M-am ridicat.
— Ioana, nu poți să-mi arunci asta acum după o discuție despre vase și micul dejun.
Pentru prima dată s-a enervat.
— Vezi? Exact asta faci.
— Ce fac?
— O reduci iar la vase!
— Atunci spune-mi despre ce este!
— Ți-am spus de ani întregi!
Ridicase vocea.
— Ți-am spus că sunt obosită. Ți-am spus că nu mai pot să țin minte singură programări, ședințe, cumpărături, facturi, haine, serbări, zile de naștere, medicamente, mâncare și tot ce se întâmplă în casa asta.
— Și eu muncesc!
— N-am spus că nu muncești!
— Atunci ce vrei de la mine?
Ioana râse scurt, fără urmă de veselie.
— Tocmai asta e problema. Tot eu trebuie să-ți spun ce să faci.
Am simțit că mă atacă și m-am apărat.
I-am spus că plăteam facturi.
Că duceam mașina la service.
Că făceam cumpărături când îmi spunea.
Că luam copiii de la școală dacă mă ruga.
Ioana m-a ascultat până la capăt.
— Ai auzit ce-ai spus?
— Ce?
— „Când îmi spunea.” „Dacă mă ruga.”
A arătat spre bucătărie.
— Eu nu vreau încă un om căruia să-i repartizez sarcini. Vreau un soț care știe că frigiderul nu se umple singur și copiii nu ajung pregătiți la școală prin magie.
Am vrut să răspund.
Dar mi-am amintit ziua în care făcusem eu curat.
— Atunci de ce ai fost atât de fericită când am strâns bucătăria?
Ioana a tăcut.
— Ai observat, am continuat. Mi-ai mulțumit.
— Da.
— Și?
Și-a strâns buzele.
— În ziua aia m-am gândit să șterg anunțurile.
Am simțit că-mi fuge podeaua de sub picioare.
— Ce?
— Când am venit acasă și am văzut bucătăria, pentru câteva minute am crezut că m-ai văzut în sfârșit.
Nu puteam să spun nimic.
— Apoi a venit ziua următoare.
Mi-am amintit exact.
Mă felicitasem singur.
Considerasem că demonstrasem ceva.
Și revenisem la normal.
— Ioana…
— Trebuie să plec la serviciu.
— Stai.
— Nu.
Și-a luat geanta.
— Nu vreau promisiuni făcute pentru că te-ai speriat azi.
— Atunci ce vrei?
S-a oprit în hol.
— Nu știu dacă mai vreau să fiu persoana care îți explică permanent cum să fii prezent în propria familie.
A plecat.
În ziua aceea n-am mers la serviciu cu sentimentul că trebuie să salvez căsnicia printr-un gest spectaculos.
Pentru prima dată, am început să mă uit.
Am deschis aplicația școlii.
Nu știam parola.
Am verificat frigiderul.
Nu știam ce trebuia cumpărat.
Nu știam când fusese ultima programare a copiilor la dentist.
Nu știam ce zi avea Daria activitatea ei de după școală.
Nu știam că Matei trebuia să ducă bani pentru o excursie.
În casa mea, despre copiii mei, existau zeci de lucruri pe care nu le știam pentru că altcineva avusese grijă să le știe în locul meu.
Seara n-am întrebat-o pe Ioana:
„Cu ce te ajut?”
Am început cu ce puteam vedea.
Dar după câteva zile am făcut exact greșeala de care mă avertizase.
Am așteptat să observe.
— Ai văzut că am făcut cumpărăturile? am întrebat într-o seară.
Ioana s-a uitat la mine.
— Da.
— Și?
— Și ce?
M-am enervat.
— Încerc, Ioana.
— De o săptămână.
— Trebuie să încep de undeva!
— Da. Dar dacă faci asta ca să primești confirmarea mea în fiecare seară, tot eu sunt cea care trebuie să administreze schimbarea ta.
M-a lovit pentru că avea dreptate.
Și m-a enervat pentru că avea dreptate.
Ne-am certat rău.
Nu s-a terminat cu o îmbrățișare.
În noaptea aceea am dormit pe canapea.
Două zile mai târziu, Ioana mi-a spus că făcuse o programare la un consilier de cuplu.
— Nu înseamnă că am decis să rămân, mi-a spus.
— Înțeleg.
— Dacă mergem, nu vreau să transformăm totul într-un proces despre cine este mai vinovat.
— Merg.
Acolo am aflat cât de ușor îmi fusese să confund intențiile mele cu efectul lor.
Eu mă considerasem un soț bun pentru că munceam, nu o înșelam, îmi iubeam copiii și veneam acasă.
Ioana nu spunea că lucrurile acelea nu contau.
Spunea că nu erau întreaga căsnicie.
Au urmat luni, nu zile.
Am preluat complet anumite responsabilități.
Nu „o ajutam” cu ele.
Erau ale mele.
Școala lui Matei.
Programările medicale ale copiilor.
Cumpărăturile săptămânale.
Două dintre cine.
Rufele în anumite zile.
Nu o întrebam dacă trebuia făcut ceva.
Trebuia să știu.
Am greșit.
Am uitat.
Am cumpărat lucruri greșite.
Am ratat un mesaj de la școală și a trebuit să rezolv singur problema pe care o creasem.
Ioana nu m-a salvat.
Și exact asta m-a obligat să învăț.
Mi-am sunat și fratele.
— Îți amintești glumele despre incendiul din bucătărie?
— Da.
— Ioana nu a provocat incendiul. Știam asta de atunci și trebuia să ne cerem scuze.
A tăcut.
— Ai dreptate.
Nu repara trecutul.
Dar măcar nu-l mai lăsam să existe sub forma unei glume nevinovate.
Fotografiile Ioanei n-au dispărut imediat.
Asta m-a durut cel mai tare.
Chiar și după ce începusem să mă schimb, uneori o vedeam dimineața în prag.
Clic.
Nu mai întrebam.
Într-o dimineață, aproape cinci luni mai târziu, pregăteam pachetele copiilor când mi-am dat seama că Ioana își pusese haina.
A luat geanta.
— Pleci?
— Da.
M-am uitat spre telefonul ei.
Nu-l scosese.
— Nu mai faci poza?
Ioana se opri.
Se uită la bucătărie.
În chiuvetă erau două căni.
Pe blat rămăsese cutia de cereale.
Un prosop era aruncat aiurea pe un scaun.
Bucătăria nu era perfectă.
Ioana zâmbi puțin.
— Nu.
— De ce?
— Pentru că nu mai am nevoie să-mi demonstrez în fiecare dimineață că am reușit să duc totul singură.
Nu i-am cerut să-mi spună că mă iertase.
Nu am întrebat dacă ștersese anunțurile.
Dar câteva săptămâni mai târziu, când copiii dormeau, mi-a spus singură:
— Nu mai caut apartament.
Atât.
Nu „totul e perfect”.
Nu „am uitat”.
Doar atât.
Și pentru mine a fost suficient.
Ani întregi crezusem că a fi un soț bun însemna să-mi iubesc soția.
O iubeam.
Problema era că trăisem confortabil într-o viață pe care ea muncea zilnic să o țină în picioare.
Fotografiile nu fuseseră dovezi împotriva mea.
Fuseseră felul Ioanei de a vedea munca pe care eu nu o vedeam.
Iar fotografia care m-a schimbat cel mai mult a fost cea pe care, într-o dimineață, n-a mai avut nevoie s-o facă.