Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Din dubă a coborât un bărbat de vreo patruzeci de ani, îmbrăcat în haine de lucru.
După el a coborât încă unul.
M-am uitat la Radu.
— Cine sunt?
— Oameni care se ocupă cu intervenții și relocări. Am vorbit cu ei înainte să vin.
M-am încordat imediat.
— Fără otravă.
— Știu.
— Și fără să omoare ceva doar pentru că este în curte.
— Știu, mamă.
M-am uitat mai atent la el.
— De când știi?
A oftat.
— De când mi-ai închis telefonul și am înțeles că, dacă mai încerc să te iau cu forța de aici, probabil nu-mi mai răspunzi deloc.
Bărbatul din față s-a apropiat.
Mi-a explicat ce urma să facă.
Mai întâi inspectau casa și curtea. Dacă găseau animale în interior, stabileau ce este de făcut în siguranță. Apoi trebuiau eliminate locurile prin care puteau pătrunde și condițiile care le atrăgeau în apropierea casei.
Nu era soluția spectaculoasă pe care o promiseseră vecinii.
Era muncă.
Multă.
Au început cu podul.
Eu am rămas jos.
Radu a urcat cu ei.
După aproape o oră, a coborât transpirat și plin de praf.
— Ei?
— Ai avut dreptate într-o privință.
— Care?
— Nu e cazul să dăm foc casei.
Am râs pentru prima dată după multe zile.
Dar apoi s-a încruntat.
— Și eu am avut dreptate într-o privință.
— Care?
— Nu puteai să continui să dormi liniștită aici fără să verifici profesionist ce se întâmplă.
— N-am dormit deloc liniștită.
— Exact.
Nu i-am răspuns.
Pentru că și el avea dreptate.
Asta fusese partea pe care nu voiam s-o recunosc.
Încăpățânarea mea începuse ca o apărare a propriei independențe, dar exista riscul să ajungă o prostie făcută doar ca să nu-i dau lui satisfacție.
În următoarele zile am muncit mai mult la casa aceea decât în prima lună.
Au fost verificate zonele problematice.
Am curățat complet vegetația lipită de pereți.
Am mutat lemnele.
Am reparat plasele și pragurile.
Crăpăturile și punctele de acces au fost închise după ce zonele fuseseră inspectate.
Radu a reparat ușa de la cămară și a schimbat două scânduri putrede de la prispă.
La un moment dat, l-am găsit măsurând singur o plasă.
— Parcă trebuia să mă iei la Brașov.
— Încă mi-ar plăcea.
— Atunci ce faci?
— Dacă tot nu vii, măcar să nu intre nimic peste tine în dormitor.
Am zâmbit.
— Asta sună mai bine decât “nu mai judeci limpede”.
A lăsat ruleta jos.
— Îmi pare rău pentru asta.
Nu i-am răspuns imediat.
— Mi-a fost frică, a continuat. Și când mi-e frică pentru tine, încep să vorbesc de parcă eu sunt părintele și tu copilul.
— Sunt încă mama ta.
— Știu.
— Și am cincizeci și șapte de ani, nu nouăzeci și șapte.
— Știu și asta.
— Atunci lasă-mă să fac și greșeli.
A zâmbit.
— Prefer greșeli mai mici.
Am aruncat spre el cârpa pe care o aveam în mână.
A prins-o.
Dar problema cu satul nu dispăruse.
Când Nicu a aflat că veniseră specialiști, a râs la poartă.
— Ai dat bani ca să le facă mutare șerpilor?
— Am dat bani ca să știu ce fac.
— Tot aici rămâi?
— Tot aici.
— Curajoasă femeie.
— Nu. Fricoasă. Dar rămân.
Asta era adevărul.
Nu devenisem brusc o femeie căreia îi plăceau șerpii.
Mă uitam în continuare unde calc.
Nu băgam mâna sub scânduri.
Nu urcam nepăsătoare în pod.
Și dacă vedeam ceva ce nu puteam identifica sau gestiona în siguranță, nu mă apropiam.
Dar casa încetase să mai fie un monstru.
Devenise o casă care trebuia înțeleasă.
Iar eu încetasem să mai confund independența cu obligația de a face absolut totul singură.
Radu a continuat să vină.
Uneori sâmbăta.
Uneori doar pentru câteva ore.
Nu mă mai întreba de fiecare dată când mă întorc la Brașov.
În schimb, într-o zi a venit cu două rame noi pentru ferestre.
— Ce sunt astea?
— Ceva ce tata ar fi spus că puteam face singur și apoi ar fi montat strâmb.
Am râs.
— Marcel monta totul strâmb.
— Știu.
A fost prima dată după multă vreme când am putut vorbi despre el fără să simt că mi se taie respirația.
Până la sfârșitul toamnei, casa arăta altfel.
Nu ca în reviste.
Mai bine.
Ca a mea.
În grădină îmi ieșiseră ultimele roșii.
Merii dăduseră atât de mult rod, încât am împărțit două lăzi vecinilor.
Pridvorul nu mai scârțâia la fiecare pas.
Într-o după-amiază am stat acolo cu Radu la cafea.
La marginea curții, departe de casă, ceva s-a mișcat prin iarba de lângă gard.
Am observat amândoi.
Radu s-a ridicat imediat.
Eu i-am pus mâna pe antebraț.
— Stai.
Am privit de la distanță.
După câteva secunde, mișcarea a dispărut în vegetație.
Radu s-a așezat din nou.
— Tot nu-mi place.
— Nici mie.
— Și atunci de ce zâmbești?
M-am uitat spre casă.
— Pentru că nu mai trebuie să-mi placă tot ca să pot trăi aici.
A dat din cap.
Apoi și-a luat cafeaua.
— Tot verific podul înainte să plec.
— Verifică-l.
Nu mai trebuia să câștig disputa.
Nici el.
Eu aveam nevoie ca fiul meu să înțeleagă că a mă proteja nu înseamnă să-mi ia viața din mâini.
Iar eu trebuia să înțeleg că a-mi conduce singură viața nu înseamnă să refuz ajutorul doar pentru a demonstra că încă pot.
În seara aceea, după ce Radu a plecat, am rămas pe prispă.
Se vedeau munții în depărtare.
În curte mirosea a pământ umed și mere.
Casa era veche, imperfectă și încă îmi dădea de lucru aproape în fiecare zi.
Dar pentru prima dată de când murise Marcel, când am intrat și am închis ușa în urma mea, n-am mai avut nevoie să pornesc televizorul doar ca să aud o voce.