Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Și tata râde uneori? am repetat.
Vlad a dat din cap.
Apoi s-a uitat la mine.
— Te rog să nu-i spui că ți-am zis eu.
Atunci am înțeles că problema nu mai era Alina.
Problema era că băiatul meu de doisprezece ani învățase să mă liniștească pe mine, să nu-și supere tatăl, să nu o provoace pe iubita lui și să aibă grijă ca fratele lui mai mic să nu spună prea multe.
Copilul devenise omul care ținea pacea între două case.
Duminica următoare trebuia să luăm masa împreună.
Era un obicei pe care îl păstrasem după divorț pentru băieți. O dată pe lună, Dan venea la mine. Când relația lui cu Alina devenise serioasă, acceptasem să vină și ea.
În sâmbăta dinaintea acelei cine am luat o decizie.
Nu aveam să-i umilesc.
Nu aveam să fac scandal în fața copiilor.
Dar nici nu aveam să mai pretind că nu se întâmplă nimic.
Duminică, Dan și Alina au venit puțin după șase.
Alina și-a dat jos paltonul și mi l-a întins aproape mecanic.
Nu l-am luat.
— Îl poți pune acolo.
Am arătat spre cuier.
S-a uitat surprinsă la mine.
Dan a simțit imediat tensiunea.
— Laura…
— După masă vorbim.
— Despre ce?
— Despre băieți.
Alina și-a strâns buzele.
— Iar povestea cu hainele?
— Da. Exact povestea cu hainele.
— Ți-a explicat Dan că am migrene de la anumite parfumuri.
— Și te-am crezut.
Pentru o clipă n-a mai avut ce spune.
— Nu faptul că spălați hainele mă deranjează. Ci faptul că doi copii sunt opriți în garaj ca și cum aduc ceva murdar din casa mea.
Alina a râs scurt.
— Dumnezeule, Laura. Nu-i tratează nimeni ca pe niște murdari.
Din sufragerie se auzea televizorul.
Am coborât vocea.
— Atunci de ce dai cu spray pe canapea după ei?
Fața ei s-a schimbat.
Dan s-a uitat imediat la mine.
— Cine ți-a spus?
Întrebarea lui mi-a confirmat tot.
— Nu contează.
— Ba contează. Îi interoghezi după fiecare weekend?
— Nu-i interoghez.
— Atunci de unde știi?
— Dan, asta este preocuparea ta acum?
Alina și-a încrucișat brațele.
— Da, și pe mine mă interesează. Pentru că încep să am impresia că orice fac în casa mea ajunge raportat aici.
Acolo era motivul pentru care nu avea să cedeze.
Nu credea că problema era comportamentul ei.
Credea că eu îi invadam casa prin copii.
— Băieții nu sunt informatorii mei.
— Atunci nu mai pune întrebări despre mine.
— Nu trebuie să întreb când copilul meu de șapte ani vine acasă și îmi spune că miroase urât.
— Am glumit!
— Pentru tine.
— Nu poți să-mi controlezi fiecare cuvânt în propria casă!
Dan a intervenit:
— Laura, aici are dreptate. Nu poți stabili tu regulile la noi.
M-am uitat la el.
— Perfect. Atunci le stabilești tu.
— Ce înseamnă asta?
— Înseamnă că data viitoare când vin băieții la tine, intră pe ușa casei. Dacă Alina are nevoie ca hainele lor să fie spălate cu alt detergent, le țineți haine acolo și se schimbă în camera lor. Nu în garaj.
Alina a izbucnit:
— Nu-mi spui tu mie cum să-mi gestionez alergiile!
— Nu. Îți spun cum nu-mi umilești copiii.
— Copiii tăi?
A accentuat ultimele două cuvinte.
— Când sunt la noi, eu sunt cea care gătește pentru ei, strânge după ei, îi duce unde au nevoie. Dar când trebuie luată o decizie, brusc sunt “copiii tăi” și eu trebuie să tac.
Dan a întors capul spre ea.
Acolo am înțeles pentru prima dată că disputa lor începuse cu mult înainte să aflu eu.
— Alina, nu despre asta vorbim.
— Ba exact despre asta vorbim!
Vocea îi crescuse.
— Eu trebuie să accept tot ce vine din casa fostei tale soții. Haine, lucruri, obiceiuri, comparații. Până și detergentul ei trebuie să-mi miroasă în casă.
— Nu detergentul te deranjează, am spus.
S-a întors spre mine.
— Tu mă deranjezi.
S-a făcut liniște.
Măcar acum nu mai pretindea nimeni că era vorba numai despre migrene.
— Foarte bine, am spus. Poți să nu mă placi. Dar băieții nu sunt extensia mea pe care s-o dezinfectezi când intră pe ușă.
Dan și-a frecat fruntea.
— Ajunge.
— Nu, a spus Alina. Dacă tot facem asta, o facem până la capăt.
Și atunci s-a întâmplat lucrul la care nu mă așteptasem.
Vlad apăruse în ușa sufrageriei.
— Și eu vreau s-o facem până la capăt.
Dan a încremenit.
— Vlad, du-te la fratele tău.
— Nu.
Nu-l auzisem niciodată vorbindu-i așa tatălui lui.
— Nu-mi place să mă schimb în garaj.
Alina și-a coborât brațele.
— Vlad, știi că facem asta din cauza parfumurilor.
— Atunci de ce dai cu spray numai când vin prietenii voștri?
Nimeni n-a răspuns.
— Și de ce râdeți?
Dan s-a albit la față.
— Vlad…
— Tu râzi.
Atât.
Nu țipătul meu.
Nu argumentele mele.
Nu cearta cu Alina.
Cele două cuvinte ale propriului lui fiu.
Dan s-a uitat la el de parcă abia atunci vedea situația din partea cealaltă.
Alina însă nu cedase.
— N-am vrut niciodată să vă fac să vă simțiți prost.
Vlad a răspuns înaintea mea:
— Dar ne simțim.
Matei apăruse și el în spatele fratelui său.
— Suntem în bucluc?
M-am ridicat imediat.
— Nu. Voi doi nu sunteți în niciun fel de bucluc.
Dan nu spunea nimic.
Matei s-a uitat spre el.
— Tati, eu pot să fac baie înainte să vin la tine dacă miros.
Am văzut cum i se schimbă fața lui Dan.
Un copil de șapte ani tocmai îi oferea o soluție ca să fie acceptabil în casa propriului tată.
Dan s-a ridicat.
— Nu.
Matei a tresărit.
Dan s-a apropiat de el și s-a lăsat în genunchi.
— Nu tu trebuie să repari nimic.
Alina și-a luat geanta de pe scaun.
— Minunat. Acum sunt monstrul familiei.
Dan s-a ridicat.
— Nu a spus nimeni asta.
— Nu trebuie. Se vede foarte bine.
— Alina, stai.
— Nu.
S-a uitat la el.
— Dacă tu accepți ca Laura să hotărască ce facem în casa noastră, eu nu am ce căuta în discuția asta.
A plecat.
De data aceasta Dan nu s-a dus după ea.
A rămas cu băieții.
Asta n-a reparat lucrurile.
Din contră, următoarele săptămâni au fost urâte.
Alina a refuzat să mai participe la mesele comune și i-a spus lui Dan că nu mai vrea ca eu să intru vreodată în casa lor. Dan a acceptat condiția.
Eu am acceptat-o și eu.
Nu aveam nevoie să intru acolo.
Aveam nevoie ca băieții mei să poată intra.
Dan a cumpărat pentru ei haine pe care le ținea permanent acasă. Dacă trebuiau să se schimbe, o făceau în dormitor. Regula cu garajul a dispărut.
Spray-ul de pe canapea a dispărut și el.
Dar schimbarea cea mai importantă n-am aflat-o de la Dan.
Am aflat-o de la Matei.
După primul weekend petrecut acolo, și-a aruncat rucsacul în hol și a fugit spre bucătărie.
— Mami!
— Ce?
— Am intrat pe ușa din față.
A spus-o zâmbind.
Ca și cum ar fi câștigat ceva.
M-am bucurat și m-a durut în același timp.
Câteva săptămâni mai târziu, Vlad mi-a spus că tatăl lui stabilise o regulă nouă în casă.
Nimeni nu mai făcea glume despre celălalt părinte.
Nici la ei.
Nici la mine.
Și dacă un adult avea o problemă cu alt adult, copiii nu mai erau folosiți ca mesageri.
Relația dintre Dan și Alina a continuat.
Eu și ea nu am devenit prietene.
Nici nu trebuia.
Dar, într-o seară, după ce Dan venise să ia băieții, Alina a rămas câteva secunde lângă mașină.
— Laura.
M-am întors.
— Îmi pare rău pentru ce i-am spus lui Matei.
Am așteptat.
— Și pentru garaj.
Nu i-am spus că era în regulă.
Pentru că nu fusese.
Am spus doar:
— Important este să nu se mai întâmple.
A dat din cap.
Apoi a plecat.
Câteva luni mai târziu, Matei s-a întors de la tatăl lui purtând exact hanoracul cu care plecase de la mine.
N-am spus nimic.
Nici el.
Și tocmai asta mi s-a părut cel mai important.
Pentru prima dată după mult timp, un copil trecuse din casa mamei în casa tatălui și înapoi fără să fie obligat să se gândească ce parte din el miroase a una sau a cealaltă.