Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Cătălin se uită la mine de parcă întrebarea era absurdă.
— Nu știu. De trei ori? Până accepta.
Am râs.
Nu pentru că era amuzant.
— Deci când mama ta spune „nu”, eu trebuie să înțeleg „mai întreabă-mă până spun da”.
— Mara, nu răstălmăci.
— Nu răstălmăcesc nimic. Tocmai mi-ai explicat regula.
Cătălin începu să se enerveze.
— Știi foarte bine cum e mama. Îi place să fie băgată în seamă.
— Și dacă nu-i ghicesc dorințele, te sună și minte despre mine?
— N-a mințit.
— Ai fost aici!
— Poate asta a simțit.
Acolo am înțeles cât de greu era de fapt conflictul nostru.
Nu trebuia să demonstrez ce se întâmplase.
Cătălin știa.
Trebuia să lupt cu ideea lui că, dacă mama lui se simțea jignită, faptele nu mai contau.
Telefonul îi vibră.
Un mesaj.
Îl citi.
— Ce spune?
— Nimic.
— Arată-mi.
— Mara…
— Arată-mi.
Mi-a întins telefonul.
„Nu mai vin la voi. Nu vreau să deranjez. Am înțeles ce loc am acum în viața ta.”
Am ridicat privirea.
— Și acum ce urmează?
— Nimic.
Dar o cunoșteam deja suficient.
N-a fost nimic.
A doua zi, Elena n-a venit.
În schimb, l-a sunat pe Cătălin dimineața.
Apoi la prânz.
Seara, sora lui i-a trimis mesaj.
Duminică trebuia să mergem la ziua unei mătuși.
Când am intrat, am simțit imediat privirile.
Elena era deja acolo.
Nu m-a salutat.
După vreo jumătate de oră, mătușa lui Cătălin s-a apropiat de mine.
— Mara, să nu te superi că-ți spun, dar o mamă nu se ține nemâncată în casă.
Am crezut că n-am auzit bine.
— Poftim?
— Elena ne-a povestit. A venit la voi și nici apă nu i-ai pus pe masă.
M-am uitat spre Elena.
Stătea la câțiva metri, discutând cu altcineva.
Când privirile ni s-au întâlnit, și-a întors capul.
— I-am oferit ceai și cafea.
— Poate a fost o neînțelegere.
— Nu. N-a fost.
Cătălin se apropiase.
— Ce se întâmplă?
Mătușa îi răspunse înaintea mea:
— Nimic. Îi spuneam Marei că Elena a fost foarte supărată.
Cătălin își încordă maxilarul.
În mașină, la întoarcere, am așteptat.
Eram convinsă că, după ce mama lui mă făcuse de râs în familie pentru ceva ce știa că nu era adevărat, avea să spună în sfârșit ceva.
— Trebuia să o contrazici, am spus.
— În fața tuturor?
— Da.
— Și să facem circ la ziua mătușii?
Am întors capul spre el.
— Iar pacea.
— Ce vrei de la mine?
— Să nu mai plătesc eu prețul pentru liniștea ta.
A frânat la semafor.
— Și ce propui? Să nu mai vorbesc cu mama?
— N-am spus asta.
— Atunci?
— Nu mai intră în casa noastră până nu încetează să mă denigreze.
Cătălin s-a întors spre mine.
— Cum adică nu mai intră?
— Exact așa.
— Mara, e și casa mea.
— Și eu sunt soția ta.
— Nu-mi interzici mama în propria casă.
— Atunci nici tu nu-mi ceri mie să primesc în casa mea un om care pleacă de aici și inventează lucruri despre mine.
Semaforul s-a făcut verde.
Cătălin n-a pornit imediat.
Claxonul din spate l-a făcut să tresară.
În seara aceea am avut cea mai urâtă ceartă din căsnicia noastră.
Nu pentru un ceai.
Pentru cheia apartamentului.
Elena avea o cheie de rezervă de când plecaserăm într-un concediu cu doi ani înainte.
Eu voiam cheia înapoi.
Cătălin refuza.
— Mama nu intră peste noi.
— Nu asta contează.
— Atunci ce contează?
— Că tu îi păstrezi accesul în casa noastră chiar și după ce m-a făcut mincinoasă în fața familiei.
— E o cheie, Mara!
— Exact. Dacă e doar o cheie, cere-i-o.
N-a făcut-o.
Trei zile.
Apoi patru.
Elena între timp îi trimitea mesaje în fiecare seară.
Nu despre mine.
Asta era partea inteligentă.
Îl întreba dacă a mâncat.
Dacă și-a luat cămașa de la curățătorie.
Dacă băiatul este bine.
Și din când în când:
„Nu vreau să mă bag. Știu că deranjez.”
Îl ținea exact acolo unde îl ținuse toată viața: între vină și obligație.
În a cincea zi, când am venit de la serviciu, am găsit pe masa din hol o caserolă.
— Ce-i asta?
Cătălin ieși din sufragerie.
— A adus mama niște sarmale.
— Când?
— Azi.
— Ai fost acasă?
Tăcere.
M-am uitat la caserolă.
Apoi la el.
— A intrat singură?
— Doar două minute.
Am simțit că mi se răcește tot corpul.
— Cu cheia.
— Mara, a adus mâncare.
— I-am spus că nu vreau să intre aici.
— Și eu ți-am spus că nu poți decide singură.
— Deci ai lăsat cheia la ea tocmai ca să poată continua.
— Nu mai transforma totul într-un război!
N-am mai răspuns.
Mi-am luat geanta și am ieșit.
Nu m-am dus la mama.
Nu mi-am făcut bagajele.
M-am dus la o cafenea și am stat aproape două ore singură.
Când m-am întors, Cătălin era în bucătărie.
Caserola dispăruse.
— Unde e copilul?
— La vecina de lângă noi. I-am cerut să stea puțin cu el.
M-am uitat la el.
— De ce?
— Pentru că vreau să vorbim fără să audă.
S-a așezat.
— Am sunat-o pe mama.
N-am spus nimic.
— I-am cerut cheia.
— Și?
— A început să plângă.
Exact cum mă așteptam.
— Mi-a spus că o dau afară din viața mea. Că tu ai câștigat. Că asta ai vrut de la început.
— Și ce i-ai spus?
Cătălin se uită la masă.
— Că nu e concurs.
Apoi scoase o cheie din buzunar și o puse între noi.
— Mi-a dat-o.
Am privit cheia.
Nu m-am simțit victorioasă.
Eram prea obosită pentru asta.
— De ce acum?
Cătălin a rămas tăcut câteva secunde.
— Pentru că azi am întrebat-o de ce a intrat dacă știa că tu nu vrei.
— Și?
— Mi-a spus că voia să vadă dacă eu chiar îi permit să-i interzici să vină la propriul copil.
Asta era.
Nu sarmalele.
Nu cheia.
Un test.
Cătălin continuă:
— Și atunci am întrebat-o și de ce le-a spus tuturor că nu i-ai oferit nimic în ziua aia.
— Ce-a spus?
— Că nu contează dacă ai întrebat-o. Că trebuia să simți că ea se aștepta să pui ceva pe masă.
Pentru câteva secunde n-am putut decât să mă uit la el.
— Deci a recunoscut.
— Da.
— Și?
— I-am spus că o perioadă nu mai vine aici.
Nu l-am îmbrățișat.
Nu i-am spus că totul era bine.
Pentru că nu era.
Cătălin nu devenise alt om într-o după-amiază, iar Elena nu dispăruse din viața noastră.
Prima lună a fost urâtă.
Elena n-a venit.
Dar suna.
Uneori Cătălin răspundea și ieșea pe balcon.
Alteori nu răspundea deloc.
Sora lui m-a acuzat că „l-am rupt de mamă”.
O mătușă a încetat să mă salute.
La prima masă de familie la care ne-am întâlnit din nou, Elena a venit direct la Cătălin, l-a îmbrățișat și a trecut pe lângă mine fără să spună nimic.
Cătălin a chemat-o înapoi.
— Mamă.
Elena s-a întors.
— Ce?
— Mara este aici.
— O văd.
— Atunci salut-o.
Mi s-a strâns stomacul.
Elena s-a uitat la mine.
— Bună, Mara.
— Bună ziua.
Atât.
Nicio împăcare spectaculoasă.
Dar pentru prima dată Cătălin nu-mi mai ceruse mie să înghit momentul ca să fie liniște.
Îi ceruse mamei lui să se poarte normal.
Și poate cel mai ciudat lucru s-a întâmplat câteva săptămâni mai târziu.
Elena a venit din nou la noi.
De data asta a sunat înainte.
A stat în hol până i-am deschis.
Am intrat în bucătărie.
— Vă fac un ceai sau o cafea?
Elena s-a uitat la mine.
— Un ceai, te rog.
Am pus apa la fiert.
O singură dată.
Și nimeni nu mi-a mai cerut să ghicesc un alt răspuns decât cel pe care îl auzisem.