Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Rodica a tăcut o secundă.
Apoi vocea ei s-a schimbat.
— Foarte bine, Irina. Pleacă. Distracție plăcută. Eu mă duc singură la mama și, dacă o găsesc căzută prin casă, să trăiți voi cu asta.
Vlad mi-a luat telefonul din mână.
— Mamă, cine a spus că a căzut?
— Vecina ei.
— Care vecină?
— Ce contează care?
— Contează. Acum zece minute spuneai că o doare spatele. Acum spui că a căzut.
Rodica izbucni:
— Nu mai pot să dau raportul pentru fiecare cuvânt! Femeia nu răspunde de dimineață cum trebuie și abia se mișcă. Dar văd că pensiunea e mai importantă.
Vlad se uită la mine.
Și am știut.
Nu trebuia să spună nimic.
— Du-te, i-am zis.
— Irina…
— Dacă tu crezi că bunica ta poate fi într-adevăr în pericol, du-te. Eu nu vreau să stai trei zile la Bran întrebându-te dacă ai lăsat-o bolnavă acasă.
— Dar excursia…
— Eu și Mara plecăm.
Nu i-a plăcut.
Nici mie.
Dar era pentru prima dată când refuzam să transform problema Rodicăi într-o pedeapsă pentru toți trei.
Dimineața următoare, Vlad a plecat spre Câmpulung înainte de șapte.
Mara l-a văzut cu geaca pe el.
— Tati, unde mergi?
— Până la străbunica.
Fața i s-a schimbat imediat.
— Nu mai vii la Bran?
Vlad s-a aplecat și a sărutat-o.
— Vin dacă pot.
Mara n-a spus nimic.
Și-a luat rucsacul și s-a dus lângă troller.
La opt și zece am plecat și noi.
Primele zeci de kilometri am avut senzația că făceam ceva greșit.
De parcă trebuia să mă întorc.
De parcă o mamă bună și o noră bună ar fi trebuit să anuleze tot și să meargă după soț.
Mara însă vorbea întruna despre piscină.
La un moment dat m-a întrebat:
— Mami, de data asta chiar ajungem?
M-am uitat la ea prin oglinda retrovizoare.
— Da.
Atunci a zâmbit.
În jurul prânzului, când eram aproape de Bran, m-a sunat Vlad.
Am răspuns imediat.
— Cum e bunica?
A urmat o tăcere.
— În curte.
— Cum adică?
— Curăță niște mere.
Am tras mașina într-o parcare.
— Vlad, nu înțeleg.
— Nici eu n-am înțeles.
Ajunsese la casa bunicii puțin după nouă.
Poarta era deschisă.
Se pregătise pentru ce era mai rău.
O găsise pe femeia de optzeci și trei de ani în bucătărie, îmbrăcată și perfect lucidă, certându-se cu Rodica pentru că aceasta nu voia s-o lase să iasă în curte.
O durea spatele.
Asta era adevărat.
Cu o zi înainte ridicase o găleată și rămăsese înțepenită câteva ore.
O vecină venise, îi adusese medicamentele recomandate anterior de medic și îi făcuse cumpărăturile.
Nu căzuse.
Nu fusese găsită pe jos.
Nu existase nicio urgență.
— Am întrebat-o pe mama de ce mi-a spus că a căzut.
— Și?
Vlad respiră greu.
— A zis că n-a spus exact asta.
Mi-am amintit conversația.
„Dacă o găsesc căzută prin casă…”
Rodica își construise fraza suficient de atent încât să poată spune acum că noi înțeleseserăm greșit.
— Și ce faci?
— Nu știu.
În fundal am auzit o voce.
Rodica.
— Cu ea vorbești? Dă-mi-o și mie!
Apoi vocea ei se auzi mai aproape.
— Irina, sper că ești mulțumită! Ai reușit să-l trimiți singur pe drum și tu te-ai dus la distracție!
Vlad îi spuse ceva, dar Rodica nu se opri.
— De când e cu tine, copilul ăsta nu mai știe ce înseamnă familie!
Atunci am auzit o altă voce.
Slabă, dar foarte clară.
Bunica lui Vlad.
— Rodico, termină.
S-a făcut liniște.
— Mamă, tu nu te băga.
— Cum să nu mă bag, dacă pe mine mă folosești?
Rodica încercă să spună ceva.
Bătrâna continuă:
— Eu ți-am spus aseară că sunt bine. Ți-am spus și să nu-l chemi pe Vlad. Ce tot faci atâta tărăboi?
Nu mai auzeam nimic din partea lui Vlad.
Apoi Rodica izbucni:
— Pentru că dacă nu-i spun eu, nu mai vine nimeni! Toți aveți treaba voastră! Toți plecați! Eu trebuie să trag de voi ca să vă aduc împreună!
Acolo era adevărul.
Nu bunica.
Nu spatele.
Nu vârsta.
Controlul.
Vlad vorbi foarte încet.
— Deci știai că nu e urgență.
— Nu am spus că moare!
— Ai lăsat-o pe Irina să creadă că poate fi găsită căzută în casă.
— Pentru că altfel plecați!
— Exact.
Vocea lui se schimbase.
— Altfel plecam.
Rodica începu să plângă.
— Uite ce ai ajuns. Îți interoghezi mama pentru femeia aia.
De data asta Vlad nu s-a apărat.
— Irina este soția mea.
— Eu sunt mama ta!
— Și asta nu-ți dă dreptul să minți ca să mă aduci unde vrei tu.
Rodica închise telefonul.
Vlad m-a sunat din nou după aproape o oră.
— Sunt pe drum.
— Spre București?
— Spre Bran.
Am tăcut.
— Vlad, nu trebuie să vii doar ca să…
— Nu vin pentru tine.
M-am încordat.
Apoi a continuat:
— Vin pentru Mara. I-am promis că mergem împreună și am lăsat-o iar să plece fără mine pentru că mama a apăsat același buton.
A ajuns după-amiază.
Mara l-a văzut prima.
Eram în curtea pensiunii când a fugit spre poartă.
— Tati!
Vlad a prins-o în brațe.
Mai târziu, când Mara era la piscină, mi-a povestit restul.
Înainte să plece de la Câmpulung, Rodica îi spusese că dacă pleacă după noi, să nu mai vină la ea „până nu-și amintește cine l-a crescut”.
Vlad îi răspunsese că nu va veni o perioadă.
Rodica nu crezuse.
În următoarele zile au început mesajele.
Apoi telefoanele rudelor.
O mătușă l-a sunat să-i spună că „o mamă nu se abandonează”.
Un văr m-a acuzat pe mine că-l izolez de familie.
Rodica le spusese tuturor o versiune în care ea ceruse puțin ajutor pentru o bătrână bolnavă, iar eu îl obligasem pe Vlad să aleagă între familie și vacanță.
De data aceasta însă Vlad n-a venit la mine să-mi ceară să ignor.
A trimis un singur mesaj rudelor care îl sunaseră:
„Bunica este bine. Am fost personal la ea. Mama a exagerat situația ca să ne anulăm excursia. Nu o mai implicați pe Irina.”
Apoi n-a mai explicat nimic.
Rodica a ținut aproape o lună de tăcere.
După aceea a încercat altfel.
— Vlad, duminică fac masă. Veniți la două.
El a întrebat:
— Ne inviți sau ne anunți?
— Ce întrebare mai e și asta?
— Pentru că dacă ne inviți, îți spun dacă putem. Dacă ne anunți, răspunsul este nu.
Rodica a închis.
N-a devenit brusc o altă femeie.
Nici Vlad nu s-a vindecat într-o zi de patruzeci de ani în care învățase că supărarea mamei lui trebuia reparată imediat.
Au mai fost certuri.
Au mai fost sărbători în care Rodica a încercat să stabilească singură programul.
Au mai fost telefoane cu „lasă, mamă, nu mai contez”.
Diferența era că Vlad nu mai alerga să demonstreze contrariul.
Când exista o problemă reală, mergeam.
Când bunica lui avea nevoie de cumpărături, o ajutam.
Când Rodica era bolnavă, Vlad era acolo.
Dar o nemulțumire nu mai devenea automat o urgență, iar o invitație nu mai era un ordin.
În ultima seară la Bran, Mara a adormit devreme.
Vlad și cu mine am rămas pe balcon.
— Știi ce mi-a spus azi? m-a întrebat.
— Cine?
— Mara. Că s-a bucurat când m-a văzut la poartă pentru că a crezut că mama iar „m-a ținut acasă”.
M-am uitat la el.
Vlad și-a coborât ochii.
— Are opt ani și deja știa regula după care trăiam.
N-am avut ce să-i răspund.
Pentru că exact asta încercasem să-i spun în seara dinaintea plecării.
Numai că uneori un om nu vede cât de mult îi conduce cineva viața până când propriul copil începe să considere asta normal.
De atunci, telefonul Rodicăi continuă să sune.
Doar că nu mai decide singur unde mergem.
Și, pentru prima dată, când îi promitem Marei că plecăm undeva, nu mai împachetăm bagajele întrebându-ne cine ne va face să le desfacem.