Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Soldul mi-a apărut pe ecran și, pentru câteva secunde, am crezut că mă uit la alt cont.
Lipseau 4.500 de lei.
Am intrat în tranzacții.
Transferul fusese făcut cu trei zile înainte.
M-am uitat la Radu.
— Unde sunt banii?
N-a mai încercat să se prefacă.
— Am dat avansul.
— Pentru ce?
— Pentru restaurant.
Mi-am simțit degetele reci pe telefon.
— Ai luat patru mii cinci sute de lei din banii pentru rată ca să plătești petrecerea tatălui tău?
— Nu sunt doar banii pentru rată.
— Sunt economiile noastre.
— Știu.
— Atunci de ce ai făcut-o fără să-mi spui?
A izbucnit:
— Pentru că știam că o să spui nu!
Am rămas nemișcată.
Acolo era tot.
Nu uitase să mă întrebe.
Nu se grăbise.
Nu fusese o neînțelegere.
Ascunsese intenționat transferul pentru că știa deja răspunsul meu.
— Și acum?
— Acum mergem mâine, facem petrecerea și luna viitoare recuperăm.
— Din ce?
— Mă descurc.
— Cum?
N-a răspuns.
Am sunat restaurantul.
Radu a încercat să mă oprească.
— Ioana, nu face asta.
Am ridicat palma.
La telefon mi-au confirmat rezervarea pentru treizeci și șase de persoane.
Avansul era achitat.
Dacă anulam în ultimul moment, pierdeam o parte consistentă din el.
Dar mai era ceva.
Restul consumației urma să fie achitat după petrecere.
— Cine plătește diferența? am întrebat.
Radu privea podeaua.
— Vor contribui și ai mei.
— Cât?
Tăcere.
— Radu, cât?
— Mama a zis că vedem după.
Am început să râd.
Nu pentru că era amuzant.
Pentru că înțelesesem.
Noi nu plătiserăm o parte din petrecere.
Noi deveniserăm garanția că petrecerea va exista.
Am sunat-o pe Maria.
— Am aflat de avans.
— Și?
Tonul ei m-a făcut să-mi strâng maxilarul.
— Știați că sunt banii noștri pentru rată?
— Radu mi-a spus că vă descurcați.
M-am uitat la el.
— Nu ne descurcăm.
— Ioana, nu dramatiza. Sunt bani. Îi faceți la loc.
— Atunci plătiți dumneavoastră restul.
A tăcut.
— Cum adică?
— Exact așa. Avansul este deja plătit. Restul îl achitați dumneavoastră.
— Noi avem pensii!
— Iar noi avem rată.
Vocea i s-a ascuțit.
— Acum, după ce am chemat lumea, vrei să ne faci de râs?
— Nu eu am invitat lumea.
— Ești nora noastră!
— Nu este o metodă de plată.
Radu mi-a făcut semn să închid.
N-am închis.
Maria a continuat:
— Gheorghe le-a spus tuturor că băiatul lui îi face petrecerea.
Atunci am înțeles și de ce Radu intrase în panică.
Nu era doar aniversarea.
Era promisiunea lui.
Imaginea lui în fața părinților.
— Tu le-ai spus că tu plătești? l-am întrebat.
Maria a tăcut.
Radu a ridicat privirea.
— Tata era fericit.
— Te-am întrebat ceva.
— Da.
Am închis telefonul.
În seara aceea am dormit separat.
Dimineața, Radu a venit în bucătărie.
— O să rezolv.
— Cum?
— Am vorbit cu service-ul. Vând mașina.
Am crezut că glumește.
— Ce?
— Mașina e pe numele meu. Oricum ne mănâncă bani. Am un coleg care o vrea. Din banii ăia pun înapoi ce am luat și acopăr diferența dacă ai mei nu pot.
— Și noi cu ce mergem la serviciu?
— Eu merg cu metroul. Tu păstrezi abonamentul tău. Ne descurcăm.
Pentru prima dată nu-mi cerea mie să repar ce făcuse.
Dar nici asta nu ștergea faptul că îmi luase banii pe ascuns.
— Petrecerea nu mă interesează, i-am spus. Problema mea e că ai știut că nu sunt de acord și ai făcut-o oricum.
— Știu.
— Nu, Radu. Abia acum începi să înțelegi.
La restaurant m-am dus.
Nu ca să organizez.
Nu cu platouri în brațe.
Nu cu tortul comandat de mine.
Am venit la ora la care veneau ceilalți invitați și m-am așezat la masă.
Maria m-a privit de parcă îi făcusem o insultă personală.
— Nu verifici măcar tortul?
— Nu.
— Florile?
— Nu.
— Și cine se ocupă?
Radu, care tocmai intrase în spatele meu, a răspuns:
— Eu.
Mama lui s-a întors spre el.
— Tu?
— Da.
Și în următoarele ore chiar el a alergat.
El a vorbit cu ospătarii.
El a verificat tortul.
El a rezolvat locurile când au venit două persoane în plus.
El a discutat cu restaurantul la final.
Iar când Maria a încercat să-mi spună că „o femeie mai verifică și ea una-alta”, Radu a întrerupt-o.
— Mamă, ajunge.
Nu a fost o scenă spectaculoasă.
Dar Maria s-a oprit.
După petrecere, mașina a fost vândută.
Radu a pus înapoi fiecare leu luat din economiile noastre.
Diferența pentru restaurant a plătit-o tot el din banii rămași, iar următoarele luni a mers la serviciu cu metroul și autobuzul.
Nu l-am lăudat pentru asta.
Era consecința unei decizii luate de el.
Mai important a fost ce s-a întâmplat după.
La următoarea aniversare din familie, Maria a sunat:
— Ioana, trebuie să vedem ce facem pentru…
Radu a luat telefonul.
— Mamă, înainte să vorbești cu Ioana, spune-mi cât pune fiecare.
A urmat o tăcere.
— Cum adică?
— Bugetul. Cine contribuie și cu cât.
— Vai, mamă, am ajuns să facem contabilitate între rude?
— Da, dacă vrem petrecere.
M-am uitat la el din cealaltă parte a camerei.
De data aceea nu mă apăra după ce conflictul izbucnise.
Îl oprea înainte să ajungă din nou la mine.
Nu pot spune că am uitat cei 4.500 de lei.
Nici nu vreau.
Pentru că problema nu fusese niciodată doar suma.
Problema fusese că soțul meu considerase mai ușor să mă trădeze pe mine decât să-și dezamăgească părinții.
Iar dacă mariajul nostru avea să continue, asta era partea care trebuia să se schimbe.
Nu tortul.
Nu restaurantul.
Nu aniversările.
Ci omul care trebuia să învețe că „să fie pace” nu poate însemna mereu ca soția lui să plătească prețul.