Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Întrebarea nu mai este dacă se supără Mihai. Întrebarea este ce faci tu acum.
Am privit telefonul.
Pe ecran apăruseră încă două apeluri.
— Mi-e frică.
— Știu.
— Dacă mă duc mai departe cu asta, nu mai pot să mă prefac mâine că a fost doar un scandal.
Mirela s-a așezat lângă mine.
— Și dacă te întorci?
N-am răspuns.
Asta era problema.
Știam răspunsul.
A doua dimineață, Sofia m-a întrebat dacă mergem acasă.
— Nu astăzi.
— Tati știe?
— Știe că suntem bine.
— E supărat?
M-am uitat la fetița mea.
La șase ani, deja învățase să măsoare ziua după starea tatălui ei.
— Nu trebuie să ne hotărâm lucrurile după cât de supărat este tati.
Nici nu știu dacă i-am spus ei sau mie.
Mirela și-a luat liber câteva ore și a venit cu mine când am cerut ajutor.
Nu m-a lăsat să inventez scuze pentru Mihai.
De fiecare dată când începeam cu “dar și el…”, mă opream singură.
Pentru prima dată am povestit lucrurile în ordinea în care se întâmplaseră.
Fără să-l protejez.
Fără să mă fac pe mine vinovată.
Au urmat declarații, evaluări și drumuri pe care aș fi preferat să nu le fac niciodată.
Dar adevăratul conflict a început când Mihai a înțeles că nu mă întorc.
Primele mesaje au fost aproape tandre.
“Îmi pare rău.”
“Am băut.”
“Am fost nervos.”
“Vino să vorbim.”
Apoi:
“Nu poți să-mi iei copilul.”
“Toată lumea o să afle ce ai făcut.”
“Vrei să mă distrugi.”
După aceea a început familia lui.
Mama lui m-a sunat.
— Elena, nu spun că Mihai a procedat bine, dar și tu îl cunoști. De ce îl provoci când vezi că e nervos?
Am închis ochii.
Altădată aș fi început să mă explic.
De data aceea am spus:
— Nu discut asta cu dumneavoastră.
— Sunt mama lui!
— Tocmai.
Am închis.
A sunat din nou.
N-am mai răspuns.
Cel mai greu nu era însă să-i refuz pe ei.
Era să mă refuz pe mine când începeam să mă îndoiesc.
După câteva zile am început să calculez banii.
Aveam puțin.
Mirela nu mă putea ține la nesfârșit.
Aveam nevoie de haine pentru Sofia, de transport, de mâncare și, mai devreme sau mai târziu, de o locuință.
Într-o seară am stat cu aplicația bancară deschisă și mi-am spus:
“Poate mă întorc doar până pun niște bani deoparte.”
Gândul m-a speriat.
Dar nu suficient cât să dispară.
Mihai știa exact unde să apese.
Mi-a trimis un mesaj:
“Vino acasă. Dorm eu în sufragerie. Nu te ating. Strângem bani câteva luni și dacă tot vrei să pleci, pleci după.”
M-am uitat mult la mesaj.
Părea aproape rezonabil.
Asta era partea periculoasă.
Mirela m-a găsit cu geanta deschisă pe pat.
— Ce faci?
— Nu pot să stau aici la nesfârșit.
— Știu.
— N-am bani suficienți pentru chirie și garanție.
— Știu.
— Sofia are nevoie de lucrurile ei.
Mirela s-a uitat la geantă.
— Și pentru asta te întorci la el?
— Doar temporar.
— Elena, acum trei zile ai fugit de acolo noaptea.
M-am enervat.
— E ușor pentru tine să spui! Tu ai casa ta. Salariul tău. Viața ta. Eu ce am?
Mirela a tăcut.
Mi-a părut rău imediat.
Dar nu și-a retras privirea.
— Tocmai asta speră și el să crezi. Că n-ai nimic fără el.
M-am așezat pe pat.
În camera cealaltă, Sofia râdea la un desen animat.
Am închis geanta.
N-am plecat.
În săptămânile următoare am început să-mi reconstruiesc viața din lucruri foarte mici.
Am găsit o garsonieră modestă în București.
Nu semăna deloc cu casa pe care o lăsasem.
Mobila era veche. Bucătăria era atât de mică încât, dacă deschideam frigiderul, aproape blocam trecerea.
Dar cheia era la mine.
Prima seară am dormit pe o saltea împrumutată.
Sofia și-a pus iepurașul lângă pernă și m-a întrebat:
— Aici stăm noi?
— Da.
— Doar noi?
Am simțit un nod în gât.
— Da.
Și a zâmbit.
Mi-am găsit de lucru la o firmă de distribuție. La început făceam naveta până la grădiniță și apoi traversam jumătate de București.
Au existat dimineți în care număram banii înainte să cumpăr ceva.
Au existat seri în care mi-a fost atât de frică de viitor, încât mă întrebam dacă luasem decizia corectă.
Iar Mihai continua să încerce să intre în viața mea.
Când mesajele lui au trecut iar de la scuze la presiuni și amenințări, nu le-am mai șters.
Le-am păstrat.
Am continuat demersurile începute.
Când am obținut măsurile de protecție de care aveam nevoie, n-am simțit victoria spectaculoasă pe care mi-o imaginasem.
Am simțit doar oboseală.
Și puțin aer.
Mult timp, fiecare sonerie mă făcea să tresar.
În autobuz mă uitam de două ori la bărbații care semănau cu Mihai.
Sofia se trezea uneori noaptea.
Într-o astfel de noapte a venit desculță până la patul meu.
— Mami?
— Da?
— Aici e sigur?
Am ridicat pătura și am luat-o lângă mine.
— Da. Aici e sigur.
— Sigur-sigur?
Am strâns-o în brațe.
— Sigur-sigur.
A adormit lângă mine.
Eu am rămas trează.
Nu pentru că nu credeam ce-i spusesem.
Ci pentru că începeam, încet, să cred.
Au trecut luni.
Viața noastră n-a devenit perfectă.
N-am primit dintr-odată bani, casă frumoasă și liniște.
Am avut facturi. Probleme. Drumuri. Zile proaste.
Dar într-o după-amiază am venit de la serviciu și am găsit-o pe Sofia desenând la masa din bucătărie.
Cânta.
Pur și simplu cânta singură.
M-am oprit în ușă.
În vechea casă devenise un copil care asculta permanent zgomotele adulților.
Acum cânta fără să-i pese cine o aude.
Atunci am înțeles cât de mult se schimbase viața noastră.
Nu în seara în care am fugit.
Nu când am cerut ajutor.
Nu când am primit o hârtie care spunea că trebuie să fim protejate.
Ci într-o bucătărie mică, într-o garsonieră închiriată, când copilul meu nu mai asculta dacă se apropie cineva nervos pe hol.
În noaptea în care am plecat credeam că ies din casă fără aproape nimic.
Aveam o geantă, un telefon și mâna unei fetițe strânsă în palma mea.
Abia mai târziu am înțeles că luasem cu mine singurul lucru pe care nu-mi mai permiteam să-l las acolo.
Pe noi două.