Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 „Mami, eu trebuie să merg?”
Radu a răspuns înaintea mea.
„Mara, este bunica ta. Nu te trimite nimeni la străini.”
„Nu asta te-a întrebat”, am spus.
Elena și-a pus mâinile în șold.
„Acum o înveți să se teamă și de mine?”
M-am așezat lângă Mara.
„Vrei să mergi la bunica Elena în weekend?”
Mara s-a uitat imediat spre bunica ei.
Apoi spre tatăl ei.
Abia după aceea spre mine.
„Pot să merg doar în parc?”
Elena a râs scurt.
„Vezi? Asta faci. Îi bagi prostii în cap.”
„N-am băgat nimic.”
Radu s-a apropiat.
„Andreea, gata. Weekendul ăsta e timpul meu cu Mara. Dacă eu aleg să stea și la mama, nu trebuie să transformăm asta într-un război.”
Acolo conflictul nu mai era despre o supă sau despre un 7.
Radu susținea exact lucrul pe care mama lui îl făcea de ani întregi.
Eu spuneam ceva.
Elena spunea contrariul.
Iar când protestam, deveneam eu problema.
„Poți petrece timpul tău cu Mara”, i-am spus. „Dar n-o trimiți la mama ta ca să fie «făcută om» pentru că a luat un 7.”
Elena s-a apropiat de masă.
„Știi care este problema ta? Crezi că dacă ai rămas cu copilul după divorț, fata asta este numai a ta.”
„Nu.”
„Ba da.”
„Problema mea este că vorbești despre ea de parcă ar fi stricată.”
Radu a ridicat vocea.
„N-a spus nimeni asta.”
Mara a tresărit.
Am văzut.
Și Radu a văzut.
Pentru câteva secunde s-a făcut liniște.
Elena a fost prima care a vorbit.
„Bine. Atunci nu mă mai bag deloc. Să vă descurcați.”
A luat plasa de pe masă.
Dar nu a plecat imediat.
S-a întors spre Mara.
„Bunica voia doar să te ajute.”
Mara și-a coborât privirea.
Atunci m-am ridicat.
„Nu o pune pe ea să se simtă vinovată.”
„N-am voie nici să vorbesc cu nepoata mea?”
„Nu în felul ăsta.”
Elena s-a întors spre Radu.
„Ai auzit?”
Radu nu mai spunea nimic.
Am mers până la cuier, am deschis sertarul în care țineam cheia de rezervă și m-am întors.
„Elena.”
„Ce?”
Am întins mâna.
„Cheia.”
S-a uitat la mine de parcă o insultasem.
„Ce cheie?”
„Cheia apartamentului.”
„Andreea, nu începe”, a spus Radu.
„Nu încep nimic. Elena nu mai intră aici fără să bată.”
„Sunt bunica fetei!”
„Da. Și poți veni s-o vezi. Dar casa asta nu este casa ta.”
Elena a strâns buzele.
„După tot ce am făcut pentru voi.”
N-am răspuns.
Am ținut mâna întinsă.
Radu s-a apropiat.
„Las-o cu cheia. Dacă apare vreo urgență?”
„Există o cheie la mama mea. Există una la mine. Nu este nevoie ca fosta mea soacră să intre când vrea în apartamentul meu.”
„Deci mama ta poate avea cheie, mama mea nu?”
„Mama mea nu intră peste mine fără să bată și nu-i spune Marei că trebuie s-o facă ea om.”
Elena a scos cheia.
A pus-o pe mobilă.
„Să-ți fie rușine.”
Mi-a fost.
Pentru câteva secunde chiar mi-a fost.
Așa fusesem crescută.
Să nu supăr oamenii mai în vârstă.
Să nu par nerecunoscătoare.
Să las de la mine.
Apoi m-am uitat la Mara.
Mă privea.
Aștepta.
Am luat cheia.
„Poți fi bunica ei cât vrei. Dar nu mai intri neanunțată în casa mea. Și când ești aici, nu mă contrazici prin intermediul copilului.”
Elena și-a luat geanta.
Radu a plecat după ea.
Ușa s-a trântit.
Am crezut că aceea fusese partea grea.
Nu fusese.
În aceeași seară m-a sunat Radu.
„Mara vine la mine vineri.”
„Da.”
„Și dacă vreau să trec cu ea pe la mama, trec.”
„Radu, nu încerca să transformi copilul într-o demonstrație că mama ta poate face ce vrea.”
„Nu tu hotărăști singură.”
A urmat o săptămână de telefoane și mesaje.
Elena le spusese rudelor că îi interzisesem să-și vadă nepoata.
O mătușă de-a lui Radu mi-a scris:
„Un copil are nevoie de bunici.”
Alta:
„Te-ai schimbat foarte mult după divorț.”
Până și mama mea m-a sunat.
„Andreea, poate trebuia s-o lași mai moale.”
„Și pe Mara cine o lasă mai moale?”
Mama a tăcut.
Vineri, Radu a venit s-o ia pe Mara.
Fata era îmbrăcată și avea rucsacul pregătit.
Înainte să iasă, m-a tras de mânecă.
„Mami?”
„Da?”
„Tati mă duce la buni?”
Radu a auzit.
„Poate trecem puțin.”
Mara nu a spus nimic.
Dar i-am văzut iar umerii ridicându-se.
Exact ca în bucătărie.
Radu s-a uitat la ea.
„Nu vrei?”
Mara a ezitat.
„Nu vreau să fac matematică acolo.”
„Nu te obligă nimeni.”
„Și dacă buni zice că sunt plângăcioasă?”
Radu a rămas nemișcat.
Nu eu îi spusesem asta.
O auzise chiar el pe mama lui.
S-a așezat în fața Marei.
„Nu ești plângăcioasă.”
„Buni a zis.”
Radu s-a uitat spre mine.
De data asta n-am spus nimic.
A luat-o pe Mara și au plecat.
În weekend n-a dus-o la Elena.
Am aflat abia duminică, atunci când a adus-o înapoi.
„Mama e foarte supărată pe mine”, mi-a spus în hol.
„Îmi pare rău.”
„Nu cred că-ți pare.”
„Îmi pare rău că ai ajuns între noi. Dar nu-mi pare rău că Mara n-a fost trimisă undeva unde nu voia să stea.”
A dat din cap.
„A zis că dacă nu poate fi bunică așa cum știe ea, mai bine nu mai vine deloc.”
„Este alegerea ei.”
„Știi că n-o să rămână așa.”
Avea dreptate.
Elena n-a dispărut.
A continuat să se supere.
A continuat să spună rudelor că eu o îndepărtez de Mara.
Dar cheia nu s-a mai întors la ea.
Iar Radu, după alte câteva certuri, a început în sfârșit să stabilească vizitele înainte.
Nu pentru că devenise brusc de acord cu mine în toate.
Ci pentru că începuse să vadă ce se întâmpla cu Mara când fiecare întâlnire cu bunica devenea o lecție despre cât de greșit o creștea mama ei.
Într-o după-amiază, Elena a venit să o vadă.
A sunat la interfon.
Nu a intrat cu cheia.
Am deschis ușa.
Primele minute au fost reci.
Apoi Mara i-a arătat un desen.
Elena era cât pe ce să spună ceva despre dezordinea din camera ei.
S-a uitat spre mine.
Eu n-am spus nimic.
S-a oprit.
Nu deveniserăm prietene.
Nu se rezolvase totul.
Dar în casa mea exista din nou o singură regulă pentru copil, nu două tabere care se luptau prin ea.
Câteva săptămâni mai târziu eram în bucătărie când cineva a sunat la ușă.
Mara desena la masă.
Înainte, la zgomotul acela își ridica imediat capul și se încorda.
De data asta nici măcar nu s-a oprit din desenat.
M-am uitat la ea.
Pentru mine, acela a fost lucrul care a contat cel mai mult.