Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 A doua zi Rareș a plecat la serviciu ca în orice altă dimineață.
M-a sărutat pe obraz înainte să iasă.
„Să nu mai fii supărată.”
Am așteptat până am auzit ușa blocului.
Apoi am rămas câteva minute în mijlocul dormitorului.
Nu aveam un plan spectaculos.
Nu sunasem pe nimeni.
Nu pregătisem nimic dinainte.
Am scos o geantă.
Am pus în ea două bluze, câteva lucruri de schimb, încărcătorul și actele.
Într-un sertar am găsit o fotografie veche.
Eram eu cu mama și tata la mare, la Eforie.
Aveam doisprezece ani.
În fotografie râdeam cu capul dat pe spate.
N-am mai stat să mă gândesc.
Am pus-o în geantă.
Apoi am plecat.
Am luat autobuzul.
Tot drumul mi-a fost frică.
Nu doar că Rareș putea veni după mine.
Mi-era frică și de ce urma să găsesc la capăt.
Trecuseră ani în care îmi sunasem părinții tot mai rar.
Ani în care îi refuzasem.
Ani în care îl apărasem pe Rareș când ei încercaseră să-mi spună că ceva nu era în regulă.
Îmi imaginam privirea tatălui.
„Ți-am spus eu.”
Îmi imaginam întrebările mamei.
Îmi imaginam rușinea.
Când am coborât în fața blocului în care crescusem, aproape că m-am întors.
Am urcat totuși.
În fața ușii mi-au început să tremure genunchii.
Am sunat.
Mama a deschis.
S-a uitat la mine.
Apoi la geantă.
Pentru câteva secunde niciuna dintre noi n-a spus nimic.
Eu am reușit doar:
„Mamă, mai pot să stau puțin acasă?”
Fața i s-a schimbat.
A început să plângă înainte să răspundă.
M-a tras în brațe.
„Vino aici.”
Apoi a strigat:
„Vino puțin!”
Tata a ieșit din bucătărie.
S-a uitat la mine.
La geantă.
La fața mea.
Aș fi preferat aproape orice în locul propoziției pe care mă așteptam s-o aud.
Dar n-a spus-o.
N-a spus „ți-am zis”.
N-a întrebat ce făcuse Rareș.
N-a întrebat de ce venisem abia acum.
A spus:
„Ești acasă. Atât.”
În seara aceea n-au cerut explicații.
Mama mi-a făcut ceai.
Tata a întins canapeaua din sufragerie.
„Pot dormi oriunde”, i-am spus.
„Știu.”
Atât.
Țineam cana cu ambele mâini pentru că încă îmi tremurau degetele.
Telefonul a început să sune.
Rareș.
N-am răspuns.
A sunat din nou.
Apoi au venit mesajele.
Mai întâi furie.
„Unde ești?”
„Ce faci?”
„Răspunde.”
După aceea:
„Te-au întors ai tăi împotriva mea.”
Apoi:
„Fără mine n-o să reziști.”
Mai târziu au venit rugămințile.
După ele, alte amenințări.
În primele săptămâni aproape că nu dormeam.
Mă trezeam la orice zgomot.
Îmi verificam telefonul obsesiv.
Uneori îmi venea să-i răspund.
Nu pentru că uitasem ce făcuse.
Ci pentru că, după ani în care cineva îți spune că nu te descurci fără el, simplul fapt că ești singură poate părea dovada că avea dreptate.
Tata m-a ajutat să-mi schimb numărul.
Mama a venit cu mine când am început să caut alt loc de muncă.
Am sunat-o și pe Oana.
Mi-a fost rușine.
„Știu că am dispărut”, i-am spus.
„Știu.”
„Și că atunci când ai încercat să-mi spui…”
„Andreea.”
Am tăcut.
„Bem o cafea?”
Atât.
M-a luat de mână și m-a scos la cafea de parcă nu trecuseră anii aceia între noi.
Nici acasă nu mi-a fost ușor.
Mama mă întreba dacă am mâncat.
Uneori izbucneam.
„Nu mai întreba atâta!”
După aceea mă duceam în cameră și plângeam.
„Îmi pare rău.”
„Nu-i nimic.”
Tata învățase să-mi dea spațiu fără să mă facă să simt că sunt singură.
Când mă vedea agitată, găsea câte ceva de reparat prin balcon.
Nu punea întrebări.
Doar rămânea prin apropiere.
Ai mei m-au ajutat să plătesc un curs ca să pot lucra la o clinică de cosmetică.
M-au ajutat cu banii de transport.
Cu haine pentru interviu.
Cu lucruri mici pe care, după atâția ani, aproape uitasem să le primesc fără să mi se ceară ceva în schimb.
Și încet am început să lucrez din nou.
Să câștig banii mei.
Să-mi cumpăr ceva fără să explic de ce.
Să răspund la telefon fără să mă uit peste umăr.
Să merg la o cafea cu Oana fără să calculez ce ceartă mă așteaptă când ajung acasă.
Nu s-a întâmplat repede.
N-am plecat de lângă Rareș într-o zi și m-am trezit vindecată în următoarea.
Mult timp m-am întrebat cum ajunsesem să accept toate lucrurile acelea.
Încă mă mai întreb uneori.
Am rămas în camera mea din casa părinților.
Mama și tata au revopsit-o.
Într-o zi, când mutam niște lucruri dintr-un sertar, am găsit fotografia de la Eforie pe care o luasem cu mine când plecasem de lângă Rareș.
Am pus-o pe comodă.
În fotografie aveam doisprezece ani și râdeam cu mama și tata de parcă nimic rău nu putea ajunge vreodată la noi.
Camera era alta acum.
Și eu eram alta.
Dar seara, când închideam ușa, telefonul nu-mi mai era verificat.
Cardul meu era în portofelul meu.
Iar dacă mama mă întreba din bucătărie:
„Andreea, ai mâncat?”
puteam să-i răspund fără să-mi fie teamă că cineva o să-mi spună că vorbesc prea mult cu ea.