Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Chirie.
Garanție.
Grădiniță.
Logopedie.
Mâncare.
Transport.
Am făcut calculele până aproape de dimineață.
Îmi era frică de rezultat.
Dar, pentru prima dată după mult timp, erau niște cifre pe care le alesesem eu să le pun pe hârtie.
În următoarele zile n-am spus nimic.
Am început să caut chirii.
Nu voiam ceva frumos.
Voiam ceva pe care să-mi permit să-l plătesc.
După aproape două săptămâni am găsit o garsonieră la etajul patru într-un bloc vechi.
Avea mobilă adunată din mai multe locuri, o bucătărie minusculă și un balcon închis în care încăpeau cu greu două scaune.
Când proprietara mi-a spus chiria, am făcut din nou calculele.
La limită.
Dar posibil.
Am plătit garanția.
Abia după aceea i-am spus lui Răzvan.
Vlad dormea.
„Am găsit o chirie.”
Răzvan a ridicat ochii spre mine.
„Pentru cine?”
„Pentru mine și Vlad.”
A râs.
„Hai, Andreea.”
„Nu glumesc.”
„Deci asta faci acum? Mă ameninți că pleci?”
„Nu te ameninț.”
„Atunci ce vrei?”
„Îți spun ce am decis.”
Expresia lui s-a schimbat.
„Și Vlad?”
„Vine cu mine.”
„Asta ai hotărât tu?”
„Nu vreau să ne certăm în fața lui.”
„Nu te-am întrebat asta. Te-am întrebat cine ți-a dat dreptul să hotărăști singură că iei copilul și pleci.”
Pentru prima dată după mult timp, Răzvan nu mai vorbea despre cei 1.500 de lei.
Vorbea despre faptul că urma să piardă viața pe care presupusese că o voi ține eu în picioare indiferent cum mă trata.
„Nu încerc să ți-l iau pe Vlad. Ești tatăl lui.”
„Dar îl muți din casa lui.”
„Îl mut la câteva cartiere distanță.”
„Pentru că ne-am certat despre bani?”
„Nu.”
„Atunci pentru ce?”
„Pentru felul în care trăim.”
A doua zi a venit Viorica.
De data asta Răzvan o chemase.
„Am auzit că vrei să pleci cu copilul.”
„Da.”
„Și ți se pare normal?”
„Mi se pare că este între mine și Răzvan.”
„Când e vorba de nepotul meu, nu mai este doar între voi.”
Răzvan stătea la masă.
Viorica a continuat:
„Toate familiile se ceartă din cauza banilor. Nu destrami o casă pentru 1.500 de lei.”
„Nu plec pentru 1.500 de lei.”
„Atunci pentru ce?”
M-am uitat la Răzvan.
„Pentru că soțul meu îmi cere să plătesc separat logopedia copilului nostru fiindcă eu «mă ocup de el», dar dacă vreau să lucrez mai mult, tot eu trebuie să găsesc cine îl duce, cine îl ia și cine stă cu el când este bolnav.”
Răzvan s-a enervat.
„Iar mă scoți pe mine monstrul familiei.”
„N-am spus asta.”
„Ba exact asta faci.”
Viorica a intervenit:
„Răzvan muncește de dimineață până seara.”
„Și eu muncesc.”
„Patru ore.”
M-am uitat la ea.
„La serviciu.”
A tăcut.
Răzvan nu.
În zilele următoare a încercat să mă convingă că nu mă voi descurca.
Mi-a arătat cât costau chiria, utilitățile, mâncarea.
De parcă eu nu făcusem deja exact aceleași calcule.
„O să vii înapoi după două luni.”
„Poate.”
„Și atunci ce faci?”
„Atunci văd.”
„Îl târăști și pe Vlad prin toate astea doar ca să-mi demonstrezi ceva?”
Asta m-a durut.
Dar n-am renunțat la garsonieră.
Când a venit ziua plecării, am împachetat hainele lui Vlad, cărțile lui, câteva jucării și ursulețul lui albastru.
El se învârtea pe lângă mine.
„Mami, mergem în vacanță la altă casă?”
Am zâmbit.
„O să stăm o perioadă în altă casă.”
Răzvan a intrat în dormitor și a văzut valiza.
Abia atunci cred că a înțeles că nu fusese o amenințare.
„Chiar faci asta?”
„Da.”
„Pentru asta strici o familie? Pentru niște bani?”
M-am uitat la el.
„Nu pentru bani plec.”
„Atunci pentru ce?”
„Pentru că m-ai făcut să mă simt chiriașă în propria mea viață.”
A tăcut.
Dar conflictul nu s-a terminat la ușă.
În primele săptămâni mă suna aproape zilnic.
Uneori era furios.
Alteori încerca să mă convingă să mă întorc.
„Putem reface calculele.”
„Nu despre calcule este vorba.”
„Atunci renunț la cei 1.500.”
„Tot nu despre asta este vorba.”
„Ce mai vrei, Andreea?”
Și tocmai asta era problema.
Tot credea că trebuie să existe o sumă sau o condiție pe care s-o schimbe și totul să revină la normal.
Eu nu mai voiam normalul nostru.
Garsoniera a fost grea.
Foarte grea.
Număram fiecare leu.
Am redus tot ce am putut.
Când mama a putut să mă ajute cu Vlad, am luat încă două ore la cabinet.
Am început să câștig ceva mai mult.
Logopedia am plătit-o la început din banii mei.
Dar i-am trimis lui Răzvan programul și costurile.
„Este copilul nostru. Contribuim amândoi.”
Prima dată a răspuns:
„După ce ai plecat fără să mă întrebi, acum vrei să împărțim?”
Nu i-am răspuns la reproș.
I-am trimis din nou suma.
După câteva zile a plătit jumătate.
Nu și-a cerut scuze.
Nici eu nu m-am întors.
Vlad continua să-și vadă tatăl.
Uneori, după ce îl aducea înapoi, Răzvan rămânea câteva minute în fața blocului.
Într-o seară mi-a spus:
„Toate familiile au discuții despre bani.”
„Știu.”
„Ai exagerat.”
„Poate tu așa vezi.”
„Puteam rezolva.”
M-am uitat la el.
„Am încercat să rezolvăm. Numai că pentru tine soluția era ca eu să plătesc mai mult fără ca tu să preiei nimic din ce făceam eu.”
N-a răspuns.
Viața mea nu devenise mai ușoară.
Doar devenise a mea.
Într-o seară stăteam la masa mică din bucătăria garsonierei și făceam socotelile pentru luna următoare.
Chirie.
Grădiniță.
Mâncare.
Transport.
Pe frigider nu mai erau bilețele lăsate de Răzvan.
Aveam o singură foaie în față.
A mea.
Vlad stătea pe covor și repeta poezia pentru serbare, exact cum făcuse în seara în care începuse totul.
S-a încurcat la un cuvânt, s-a oprit și a încercat din nou.
De data asta, când l-am auzit din bucătărie, n-am mai simțit că trebuie să justific nimănui cât costa să avem grijă de el.