Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 N-am spus nimic.
Dar atunci am înțeles că portbagajul acela nu fusese plin doar pentru casa noastră.
Iar duminica următoare, când Alina mi-a spus din nou:
„Nu mergem pe la mama ta? Poate mai are ardei.”
Pentru prima dată, n-am mai putut să mă prefac că nu văd ce se întâmplă.
M-am uitat la Alina.
„Pentru noi sau pentru ai tăi?”
S-a întors spre mine.
„Ce vrei să spui?”
„Am fost la sora ta.”
A tăcut.
„Mi-a spus că i-ai dus roșii. Și că i-ai dus și mamei tale.”
„Și?”
„Și nimic. Doar că acum înțeleg de ce umpleai portbagajul.”
„Mihai, erau niște legume.”
Exact aceeași propoziție pe care o spusesem și eu.
Numai că acum suna altfel.
„Mama a stat sâmbătă în grădină până n-a mai putut.”
„Și eu ce vrei să fac? Să mă simt vinovată că a ales să-și facă o grădină cât jumătate de curte?”
„Nu.”
„Atunci?”
„Să nu te porți de parcă ți se cuvine ce scoate din ea.”
Alina s-a enervat.
„Opt ani n-a avut nimeni nicio problemă.”
„Poate pentru că opt ani mama n-a spus nimic.”
„Aha. Deci acum ești de partea ei.”
Acolo am greșit.
În loc să-i spun că nu era vorba despre tabere, am spus:
„În povestea asta, da.”
N-am mai mers nicăieri în duminica aceea.
Dar conflictul nu s-a terminat.
Săptămâna următoare mama m-a sunat.
Avea nevoie să mutăm niște scânduri și să reparăm o bucată din gard înainte de ploi.
I-am spus Alinei că sâmbătă merg la ea.
A râs scurt.
„Normal.”
„Ce înseamnă asta?”
„Înseamnă că dacă mama ta ne numără roșiile, poate să-și repare și gardul singură.”
„Alina…”
„Nu. Foarte serios. Nu putem fi familie doar când are ea nevoie de tine.”
Argumentul m-a oprit.
Pentru că avea și o parte adevărată.
Eu mergeam la mama și o ajutam.
Mama ne dădea lucruri.
În familia noastră nimeni nu ținuse vreodată o evidență exactă.
Numai că exista o diferență pe care Alina refuza s-o vadă.
Mama nu-mi spunea:
„Ai reparat trei metri de gard, deci primești cinci kilograme de roșii.”
Dădea pentru că voia.
Alina începuse să ia pentru că presupunea că poate.
Sâmbătă am mers singur.
Mama nu m-a întrebat nimic despre Alina.
Am reparat gardul.
La prânz ne-am așezat la umbră.
Atunci mi-a spus:
„Mihai, să nu vă certați din cauza mea.”
„Nu ne certăm din cauza ta.”
„Ba da.”
„Nu.”
Mama s-a uitat spre grădină.
„Eu vă dau cu drag. Știi asta.”
„Știu.”
„Dacă-mi cere Alina zece kilograme de roșii și am, îi dau. Dar vreau să mă întrebe. Atât.”
Mi s-a părut atât de simplu încât mi-a fost rușine că nu înțelesesem din prima.
Au trecut două săptămâni.
Mama n-a mai trimis nimic.
Alina a observat.
„Mama ta s-a supărat rău.”
„De ce?”
„N-a mai dat nimic.”
„Ai întrebat-o?”
„Acum trebuie să cer?”
Am privit-o câteva secunde.
„Cred că exact asta încearcă să-ți spună.”
Duminica următoare am mers amândoi.
Mama s-a purtat normal.
A făcut cafea.
A scos o tavă cu plăcintă.
N-a pomenit nimic despre ceartă.
La plecare, Alina a ieșit în curte înaintea mea.
Eu mai rămăsesem în casă să-i schimb mamei un bec.
Când am ieșit, am văzut-o lângă grădină.
Avea o sacoșă în mână.
Mama era la câțiva metri de ea.
„Iau niște ardei”, a spus Alina.
Nu întrebase.
Anunțase.
Mama s-a uitat la sacoșă.
„Câți?”
„Nu știu. Cât să pun și eu niște ardei copți.”
„Îți dau eu.”
„Lasă, că iau de aici.”
Mama s-a apropiat.
„Alina, lasă sacoșa.”
S-a făcut liniște.
„Poftim?”
„Ți-am spus că îți dau eu.”
Alina a lăsat sacoșa jos.
„Nu mai înțeleg nimic. Dacă iau, nu e bine. Dacă nu iau, se strică. Acum trebuie să vă cer voie pentru fiecare ardei?”
„Da.”
Replica mamei a venit atât de simplu încât Alina a rămas fără cuvinte.
„Este grădina mea.”
„Suntem familie.”
„Și?”
„Serios?”
„Foarte serios.”
Alina s-a întors spre mine.
„Spune și tu ceva.”
De data asta am spus.
„Mama are dreptate.”
„Bine.”
A luat geanta de pe scaun.
„Atunci să fie foarte clar. Dacă de acum fiecare își vede de lucrurile lui, să nu mă mai aud că Mihai trebuie să vină la gard, la lemne, la pomi, la orice.”
Mama s-a uitat spre mine.
Apoi spre Alina.
„Eu nu-l chem pe Mihai pentru că vă dau legume.”
„Dar îl chemați.”
„Da. Pentru că este băiatul meu și mă ajută când poate. Dacă nu poate, plătesc un om.”
„Perfect.”
Alina s-a dus la mașină.
Am rămas cu mama în curte.
„Du-te după ea”, mi-a spus.
„Mamă…”
„Du-te. Eu sunt bine.”
Am plecat.
Acasă ne-am certat rău.
Alina spunea că mama o tratase ca pe o străină.
Eu îi spuneam că tocmai faptul că se considera familie ar fi trebuit s-o facă să respecte mai mult munca ei.
„Și ce vrei acum? Să merg să sap?”
„Nu.”
„Să plivesc?”
„Nu.”
„Atunci ce vrei?”
„Să întrebi înainte să iei.”
Pentru ea părea o umilință.
Pentru mama era tot ce ceruse.
Câteva săptămâni relația dintre ele a fost rece.
Eu am continuat să merg la mama când puteam.
Mama nu mi-a pus niciodată în față faptul că nu mai venea Alina.
Și, cel mai important, n-a încercat să cumpere pacea trimițând iar sacoșe.
Într-o duminică din septembrie am trecut pe la ea împreună.
Când am vrut să plecăm, mama a venit din bucătăria de vară cu o singură sacoșă.
Roșii.
Ardei.
Câteva vinete.
A întins-o Alinei.
„Astea sunt pentru voi.”
Alina s-a uitat spre grădină.
Mama mea muncea de dimineața până seara în grădina ei, iar soția mea găsea mereu un motiv să nu vină când era de săpat, plantat sau cules. Dar când se coceau roșiile și ardeii, mergea aproape în fiecare weekend „pe la mama”. Într-o duminică, mama a ieșit în curte și a găsit-o lângă mașină, cu portbagajul aproape plin.
Era încă plină.
„Atât?”
Mama a dat din cap.
„Atât am pentru voi.”
Alina a deschis portbagajul.
Înăuntru nu era nimic.
A pus singura sacoșă în mijloc.
Pentru câteva secunde n-a spus nimeni nimic.
Apoi s-a uitat din nou spre rândurile de roșii.
„Dar mai aveți o grămadă.”
Mama și-a șters mâinile de șorț.
„Da.”
Apoi a spus liniștit:
„Și tot eu le-am avut și când trebuiau săpate.”