Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 A venit după mai puțin de o oră.
Nu singură.
Cu ea erau Călin și Nicoleta, părinții lui Andrei.
Când am deschis ușa și i-am văzut pe toți trei pe palier, am înțeles că Doina nu venise să vorbească.
Venise să câștige.
Tudor s-a ridicat de pe canapea.
„Mamă, de ce i-ai adus și pe ei?”
„Pentru că vreau să lămurim odată mizeria asta.”
Copiii erau în camera lor.
Am închis ușa.
„Nu discutăm de față cu ei.”
Doina și-a scos haina.
„Exact. Pentru că tu deja le-ai băgat destule în cap.”
Tudor a intervenit:
„Mamă.”
„Ce, mamă? Până ieri eram bună să-i țin când aveați nevoie. Acum sunt bunica rea?”
Călin s-a așezat.
„Hai să ne calmăm.”
Nicoleta însă s-a uitat direct la mine.
„Irina, sincer, și eu cred că exagerezi puțin.”
„Cu ce?”
„Cu comparațiile astea. Copiii nu trebuie crescuți numărând cine ce primește.”
„Exact asta încerc să evit.”
„Dar tu ai început să numeri.”
„Nu eu am observat prima.”
„Cine? David?”
„Da.”
Doina a pufnit.
„Un copil de nouă ani spune ce aude acasă.”
Tudor s-a ridicat.
„Ajunge.”
Mama lui s-a uitat surprinsă la el.
„Ce să ajungă?”
„Să spui că Irina îi învață pe copii împotriva ta.”
„Dar asta face!”
„Nu. David m-a întrebat și pe mine în mașină de ce Andrei primește tot.”
Doina a tăcut o secundă.
Apoi și-a revenit.
„Pentru că Andrei e mai apropiat de mine.”
„De ce?”
„Pentru că este.”
„Mamă.”
„Ce vrei să spun?”
Tudor n-a cedat.
„Adevărul.”
Doina și-a strâns buzele.
„Andrei este primul meu nepot.”
„Și?”
„Este băiatul lui Călin.”
Călin a intervenit imediat.
„Nu mă băga pe mine.”
Dar Doina pornise.
„Cu voi a fost întotdeauna altfel. Irina are familia ei, copiii merg și acolo, primesc și de acolo. Andrei a stat mai mult cu mine. Normal că am altă legătură cu el.”
„Atunci spune asta”, am răspuns. „Dar nu mai pretinde că noi inventăm diferențele.”
„Și ce vrei să fac? Să scot caietul și să cumpăr tuturor exact la fel?”
„Nu.”
„Atunci?”
„Să nu-i mai faci să se simtă mai puțin.”
A râs.
„Pentru o prăjitură.”
„Nu pentru o prăjitură.”
„Ba exact de acolo ai pornit!”
Tudor s-a apropiat.
„Mamă, Ilinca avea prăjitura în mână.”
„Și?”
„Și i-ai luat-o ca s-o dai lui Andrei.”
„Doamne, Tudor! Vorbim despre o prăjitură!”
„Pentru tine.”
S-a făcut liniște.
„Pentru ea era bunica ei alegând iar pe altcineva.”
Doina s-a uitat la fiul ei de parcă tocmai o trădase.
„Deci acum ești împotriva mea.”
„Nu sunt împotriva ta.”
„Ba da. Te-a întors.”
A arătat spre mine.
„De când ești cu ea, trebuie să măsor fiecare vorbă în propria familie.”
Acolo conflictul s-a rupt definitiv în două tabere.
Călin s-a ridicat.
„Eu nu stau să-mi aud copilul făcut vinovat.”
„Nimeni nu-l învinovățește pe Andrei”, am spus.
„Ba da. De o jumătate de oră numai despre ce primește el vorbiți.”
„Andrei nu are nicio vină.”
„Atunci lăsați-l în pace.”
Nicoleta și-a luat geanta.
„Și eu spun același lucru. Dacă voi vreți să vă creșteți copiii cu ideea că trebuie să primească exact cât primește Andrei, e problema voastră.”
Tudor s-a uitat la fratele lui.
„Chiar asta ai înțeles?”
Călin a ridicat din umeri.
„Eu cred că puteați discuta cu mama fără să opriți copiii să mai vină.”
„Am discutat ani întregi.”
„Nu cu mine.”
„Pentru că nu era problema ta.”
„Acum văd că este, dacă îl băgați pe fiul meu la mijloc.”
Doina a început să plângă.
Dar nici acum nu și-a retras ce spusese.
„Eu nu mă schimb la vârsta mea pentru că Irina s-a trezit să-mi dea lecții.”
Am privit-o.
„Nu v-am cerut să vă schimbați.”
„Atunci ce vrei?”
„Dacă nu puteți să vă purtați cu copiii mei fără să-i faceți să simtă că sunt pe locul doi, nu-i mai aduc acolo.”
„Mă pedepsești.”
„Nu. Îi protejez pe ei.”
Doina s-a uitat spre Tudor.
Aștepta.
Știam ce aștepta.
Replica pe care o spusese de atâtea ori.
Lasă, Irina.
Treci cu vederea.
Nu face scandal.
Tudor și-a frecat palmele.
Apoi a spus:
„O perioadă copiii nu mai merg duminica la voi.”
Doina s-a albit la față.
„Și tu accepți?”
„Da.”
„Pentru ea?”
Tudor a dat din cap.
„Pentru David și Ilinca.”
Doina a plecat fără să-și ia rămas-bun.
Călin și Nicoleta au plecat după ea.
Ușa s-a închis.
Nu m-am simțit victorioasă.
Tudor nici atât.
În următoarele săptămâni, Călin aproape că nu i-a mai răspuns fratelui lui.
Doina nu ne-a sunat.
De ziua lui David a trimis un mesaj scurt lui Tudor.
N-a venit.
Asta a fost partea pe care n-o anticipasem.
O limită poate proteja un copil.
Dar nu te scutește de prețul ei.
David a întrebat:
„Buni nu vine?”
„Nu astăzi.”
„E supărată pe mine?”
M-am așezat lângă el.
„Nu ai făcut nimic.”
„Dar dacă nu spuneam eu în mașină…”
Mi s-a strâns stomacul.
„David, ascultă-mă. Nu tu ai făcut problema. Tu doar ai spus cum te simțeai.”
Tudor era în ușă.
A auzit.
Seara mi-a spus:
„Asta n-am înțeles eu.”
„Ce?”
„Că ei deja știau.”
Am știut exact la ce se referea.
Noi credeam că îi protejăm pentru că nu ne certam în fața lor.
Ei observaseră tot.
Au trecut aproape două luni până când Doina l-a sunat pe Tudor.
Nu și-a cerut scuze.
A întrebat dacă poate să vadă copiii.
Tudor m-a întrebat ce cred.
„Poate.”
„La ea?”
„Nu încă.”
Așa că prima întâlnire a fost la noi.
Doina a venit cu două pungi.
Când am văzut cadourile, mi s-a strâns stomacul.
A scos două cutii.
Una pentru David.
Una pentru Ilinca.
„Și pentru Andrei am luat la fel”, a spus imediat.
N-am comentat.
Nu voiam egalitate făcută cu rigla.
Voiam ca ai mei să nu mai stea la masa bunicii întrebându-se cine merită ultima prăjitură.
Doina nu devenise alt om.
La următoarele întâlniri au mai existat remarci.
O dată a spus:
„Andrei mănâncă orice, nu face atâtea mofturi.”
Tudor a oprit-o înaintea mea.
„Mamă.”
Atât.
Doina s-a uitat la el.
A vrut să continue.
N-a continuat.
Altă dată a vrut să-i dea lui Andrei o jucărie cu care se juca David.
„Lasă-l și pe el.”
David a întins-o automat.
Tudor a pus mâna pe jucărie.
„Dacă David termină și vrea s-o dea, i-o dă. Nu i-o luăm.”
Mama lui s-a supărat.
Vizita s-a terminat mai devreme.
Asta devenise regula.
Nu mai explicam o oră.
Nu mai încercam să demonstrăm.
Dacă începea același comportament, plecam sau încheiam vizita.
Călin a rămas mult timp supărat pe noi.
Nicoleta considera în continuare că exageram.
Doina n-a rostit niciodată discursul acela perfect în care recunoștea tot și ne cerea iertare.
Dar a înțeles ceva mai concret.
Dacă voia relație cu David și Ilinca, nu mai putea avea relația numai în condițiile ei.
Într-o duminică, după câteva luni, am mers din nou la ea.
Pentru prima dată.
După masă a adus un platou cu prăjituri.
Copiii erau la masă.
Andrei era și el acolo.
Mai rămăsese una.
Am văzut-o pe Doina uitându-se spre el.
Apoi spre Ilinca.
Pentru o secundă am simțit că ne întorseserăm exact în ziua în care începuse totul.
Doina a luat cuțitul.
A tăiat prăjitura în trei bucăți.
A pus câte una în fiecare farfurie.
N-am spus nimic.
Nici Tudor.
Ilinca și-a luat bucata și a început să mănânce fără să se uite mai întâi la mine.
Pentru mine, asta a fost suficient.