Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 „Unde pleci?”
M-am uitat la Vlad.
„La Mariana.”
„Acum?”
„Tu ai spus că pot sta la ea.”
„Mamă, eu am zis să discutăm.”
„Am discutat.”
A lăsat cheia pe măsuța din hol.
„Nu trebuie să faci teatru.”
M-am oprit.
Acolo m-a durut din nou.
Nu când îmi spusese să plec.
Ci când și plecarea mea devenise tot o vină de-a mea.
Bianca stătea în spatele lui.
„Elena, nimeni nu vă dă afară în seara asta.”
Am privit-o.
„Atunci când?”
N-a răspuns.
Nici Vlad.
Am luat cheia de pe măsuță și i-am întins-o.
„Ține-o.”
„Mamă…”
„E casa ta. Ai spus-o chiar tu.”
Am ieșit.
Sora mea m-a primit fără să mă întrebe nimic în prima seară.
Mi-a făcut patul în camera mică și mi-a pus o cană cu ceai pe noptieră.
Abia dimineața m-a întrebat:
„Cât stai?”
„Puțin.”
Am stat aproape trei luni.
Nu pentru că Mariana m-ar fi grăbit.
Dimpotrivă.
Dar avea și ea pensie mică, probleme cu picioarele și casa ei.
Nu voiam ca după ce devenisem incomodă pentru fiul meu să devin o povară pentru sora mea.
Mi-am găsit o garsonieră la marginea Ploieștiului.
Parter.
O singură cameră.
Iarna se făcea igrasie într-un colț.
Din pensie și din ce mai lucram pe la oameni mă descurcam greu.
Vlad mi-a trimis bani în prima lună.
I-am trimis înapoi.
M-a sunat.
„De ce?”
„Mă descurc.”
„Ți-am spus că te ajut.”
„Știu.”
„Atunci?”
N-am vrut să-i spun că nu puteam să plătesc chiria cu banii lui și apoi să mă conving că nu fusesem alungată din casa mea.
După aceea telefoanele s-au rărit.
Bianca și Vlad au rămas în apartament.
Eu n-am mai intrat acolo.
La început îmi imaginam mereu lucrurile mele.
Dulapul din dormitor.
Masa din bucătărie.
Balconul.
Apoi am încetat.
De ziua lui îi trimiteam mesaj.
„La mulți ani, mamă. Să fii sănătos.”
Răspundea:
„Mulțumesc.”
De Crăciun mai vorbeam câteva minute.
„Ce faci?”
„Bine.”
„Tu?”
„Bine.”
Patru ani au trecut așa.
Până într-o seară.
Era aproape nouă.
Telefonul a sunat.
Vlad.
Am răspuns.
„Da?”
N-a spus nimic.
„Vlad?”
Am auzit cum trage aer în piept.
„Mamă…”
Apoi a început să plângă.
Nu-l mai auzisem plângând de când era copil.
„Ce s-a întâmplat?”
A durat până am înțeles.
Bianca plecase.
Relația lor se stricase de luni bune, dar el nu-mi spusese nimic.
Își făcuseră între timp mai multe datorii pentru renovări și alte cheltuieli, iar Vlad ajunsese să nu mai poată susține singur tot ce plăteau împreună.
Apartamentul pe care i-l dădusem eu fusese pus garanție pentru unul dintre credite.
„Și unde ești acum?”
„La un prieten.”
Am închis ochii.
„Ai unde să stai?”
A urmat o tăcere.
„Câteva zile.”
Nu mi-a cerut nimic în seara aceea.
A doua zi, pe la prânz, cineva a bătut la ușa garsonierei.
Era Vlad.
Slăbise.
Avea barba crescută și o geantă de voiaj în mână.
Pentru o secundă am văzut băiatul de douăzeci de ani care venea de la facultate cu rufele în geantă.
Apoi mi-am amintit că avea aproape patruzeci.
„Pot să intru?”
M-am dat la o parte.
A intrat și s-a uitat prin cameră.
Patul meu.
Masa mică.
Aragazul.
Dulapul.
Pe peretele de lângă fereastră se vedea încă pata de igrasie pe care o acoperisem de două ori.
„Aici stai?”
„Aici.”
Și-a lăsat privirea în jos.
Ne-am așezat.
Mi-a povestit mai mult.
Nu-l întrerupeam.
La un moment dat a început iar să plângă.
„Am fost prost.”
N-am răspuns.
„Mamă, iartă-mă.”
Tot nimic.
Apoi s-a uitat spre geanta lui.
„Prietenul la care stau are și el familie. Nu mai pot rămâne mult.”
Am știut ce urma.
„Mai lasă-mă și pe mine aici o perioadă. Până mă pun pe picioare.”
Am privit garsoniera.
O cameră.
Exact genul de loc pe care mi-l propusese el cu patru ani înainte.
Numai că pe atunci îmi spusese că poate fi „mică, dar cochetă”.
Acum o vedea.
Nu era cochetă.
Era locul în care ajunsesem după ce îi dădusem lui singura mea casă.
M-am ridicat.
Am pus apă la încălzit.
„Ți-e foame?”
„Nu.”
Am scos oricum o farfurie.
„Mamă…”
„Ce?”
„Poți să spui ceva?”
M-am întors spre el.
„Când ți-am spus eu că mă doare, mi-ai spus că fac scandal.”
A lăsat capul în jos.
„Știu.”
„Nu. Acum știi.”
S-a șters la ochi.
„Am lăsat-o pe Bianca să mă întoarcă împotriva ta.”
„Nu.”
S-a uitat la mine.
„Nu pune totul pe ea. Bianca nu era copilul meu.”
A tăcut.
„Tu erai.”
Cuvintele acelea l-au lovit mai tare decât dacă aș fi țipat.
În seara aceea l-am lăsat să doarmă pe fotoliu.
Dimineața încă era acolo.
Și a doua seară.
Și a treia.
Dar nu ne-am întors la relația de dinainte.
Nu puteam.
Vlad și-a găsit repede o chirie pe care și-o permitea și a plecat după câteva săptămâni.
În timpul acela n-am vorbit mult despre trecut.
N-am avut scena aceea în care el își cere iertare și eu îl iau în brațe și totul dispare.
Unele lucruri nu dispar pentru că omul care le-a făcut suferă acum.
În schimb, Vlad a început să facă lucruri pe care nu le mai făcuse de ani.
Mă suna.
Venea cu cumpărături fără să-l rog.
M-a dus la medic într-o dimineață și și-a luat liber de la serviciu.
Eu îl lăsam.
Atât puteam.
Câteva luni mai târziu m-a sunat și mi-a spus:
„Mamă, trebuie să vorbim despre apartament.”
Am simțit că mi se strânge stomacul.
„Ce despre el?”
„Încerc să rezolv creditul și să nu-l pierd.”
„E treaba ta.”
„Nu numai.”
A venit în aceeași seară.
De data asta nu avea nicio geantă.
Avea doar un dosar.
Nu mi l-a împins în față.
L-a pus pe masă.
„Dacă reușesc să-l păstrez, vreau să repar ce am făcut.”
M-am uitat la el.
„Cum?”
„Apartamentul.”
A înghițit.
„Vreau să fie iar al tău.”
N-am spus nimic.
„Nu-ți cer să mă crezi acum. Și nu-ți cer să mă ierți.”
Pentru prima dată, nu-mi mai spunea ce ar trebui să simt.
Nu știam dacă va reuși.
Nu știam nici dacă, după tot ce se întâmplase, mai voiam vreodată să locuiesc între pereții aceia.
Dar după câteva luni, Vlad a reușit să-și reorganizeze datoriile și să elibereze apartamentul de garanție.
De data asta, când am mers la notar, n-am mai mers cu ochii închiși.
Am citit.
Am întrebat.
Am verificat.
Și apartamentul a revenit pe numele meu.
Când am ieșit, Vlad mi-a întins cheia.
Aceeași cheie pe care o lăsasem pe măsuța din hol cu patru ani înainte.
„Mamă.”
M-am uitat la el.
„Da?”
„Acum e iar casa ta.”
Am luat cheia.
Dar n-am plecat imediat din garsonieră.
Pentru că o cheie putea să-mi dea înapoi apartamentul.
Nu putea să-mi dea înapoi cei patru ani.
Pentru aceia, Vlad avea să trebuiască să rămână fiul meu suficient de mult încât să-mi arate că înțelesese diferența.