Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 În prag stătea Larisa.
Cea mai bună prietenă a mea.
Ne cunoșteam de cincisprezece ani.
Fusese lângă mine la absolvire, la nuntă, când ne mutaserăm în apartament.
Cu o săptămână înainte mă sunase să mă întrebe dacă sunt bine.
Acum avea în mână o sticlă de vin.
Când m-a văzut, zâmbetul i-a dispărut.
— Oana…
Am auzit pașii lui Andrei.
— Cine e?
A ajuns lângă mine.
Și a văzut-o.
I-a înghețat fața.
Larisa s-a uitat la el.
Apoi la mine.
Niciunul nu vorbea.
Am făcut un pas în lateral.
— Intră, Larisa.
— Eu… cred că am înțeles greșit.
— Nu. Ai înțeles perfect mesajul.
Andrei s-a întors spre mine.
— Ce mesaj?
— Cel pe care i l-am trimis de pe telefonul tău.
S-a făcut alb la față.
— Oana…
— „Vino la mine. Nevasta e plecată azi.”
Larisa și-a coborât privirea.
— De aceea ai venit, nu?
N-a răspuns.
M-am uitat la Andrei.
— Și acum vreau să aflu de ce prietena mea cea mai bună este salvată în telefonul soțului meu sub numele „Robert”.
— Lasă-mă să-ți explic.
— De cât timp?
Tăcere.
— Andrei, de cât timp?
— Cinci luni.
Larisa a început să plângă.
— Îmi pare rău.
M-am întors spre ea.
— Acum câteva luni ți-am spus că simt că Andrei s-a îndepărtat de mine.
Și-a acoperit gura.
— Îți amintești?
— Da.
— M-ai ținut de mână și mi-ai spus că sunt proastă dacă îmi fac griji. Că omul ăsta mă adoră.
— Oana…
— Atunci erați deja împreună?
N-a răspuns.
Nu mai era nevoie.
Andrei a încercat să se apropie.
— Nu vreau să pierdem nouă ani pentru o greșeală.
Am făcut un pas înapoi.
— Cinci luni nu sunt o greșeală. Sunt o mulțime de alegeri.
— Între mine și Larisa nu…
— Nu-mi spune că n-a însemnat nimic.
S-a oprit.
— Pentru că atunci ai riscat căsnicia noastră pentru ceva care n-a însemnat nimic.
Am luat geaca și cheile.
— Unde pleci?
— La mama.
— Hai să vorbim.
— Mâine.
— Oana…
— Mâine discutăm despre ce facem cu apartamentul și cu restul lucrurilor noastre. În seara asta nu mai pot sta aici.
Andrei și-a trecut mâna prin păr.
— Este și casa mea.
— Știu.
M-am uitat la el.
— Tocmai de aceea n-o să fac teatru și n-o să pretind că pot să te dau afară din propria casă. Dar eu pot pleca.
Am trecut pe lângă Larisa.
— Oana, te rog…
M-am oprit.
— Tu știai unde vii în seara asta.
N-a mai spus nimic.
Am plecat.
În zilele următoare, Andrei a încercat să mă convingă că putem repara lucrurile.
Eu nu mai puteam.
Nu numai pentru că mă înșelase.
Ci pentru că, timp de cinci luni, el și cea mai bună prietenă a mea mă lăsaseră să stau la aceeași masă cu ei fără să știu nimic.
Am vorbit cu o avocată și am început procedurile de divorț.
Apartamentul fusese cumpărat în timpul căsniciei. Nu l-am transformat într-o răzbunare. Am rezolvat împărțirea patrimoniului prin acte și, în cele din urmă, apartamentul a fost vândut.
Larisa mi-a scris de câteva ori.
Nu i-am răspuns.
Andrei mi-a trimis ultimul mesaj în ziua în care am semnat actele.
„Îmi pare rău pentru tot.”
L-am citit.
Apoi l-am șters.
Câteva luni mai târziu m-am mutat într-un apartament mai mic, aproape de mama.
În prima sâmbătă în care am avut bucătăria pusă la punct, mi-am făcut singură cina.
Am tăiat ardei, am pus tigaia pe foc și mi-am făcut un ceai.
Afară ploua.
Aproape exact ca în seara aceea.
Telefonul de pe blat s-a aprins.
M-am uitat instinctiv spre el.
Apoi am zâmbit.
Era al meu.
Și în bucătăria aceea nu mai exista niciun „Robert”.