Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 A doua zi, după ce Radu a plecat la serviciu, am făcut două lucruri.
Mi-am pus în ordine documentele la care aveam dreptul de acces și mi-am făcut programare la o avocată.
Nu voiam răzbunare.
Voiam să știu unde stau.
După ce a văzut actele, avocata mi-a spus ceva foarte simplu:
— Nu presupunem nimic. Separăm societatea, participația ta, bunurile personale și bunurile dobândite în timpul căsătoriei. Apoi documentăm proveniența banilor. Ce poate sau nu poate cere soțul tău se stabilește din acte, nu din ce crede el că i se cuvine.
Asta am făcut.
Am strâns documentele societății, extrasele, actele apartamentului și situația conturilor la care aveam acces.
Am creat pe laptop un dosar.
I-am pus numele „Liniște”.
Între timp, Radu a început să se schimbe.
Prima încercare a venit chiar sâmbătă, când au venit musafirii.
În mijlocul mesei a început să vorbească despre firmă.
— Elena nu mai știe să se oprească. Pentru ea numai firma există.
Sorin a râs stingherit.
Eu n-am răspuns.
Radu a continuat:
— Uneori nici nu poți discuta cu ea despre bani. Imediat se enervează.
M-am uitat la el.
Aștepta ceva.
Am înțeles.
Voia scena.
— Putem discuta mâine despre bani, i-am spus. Acum avem musafiri.
Chipul lui s-a schimbat pentru o fracțiune de secundă.
N-a obținut ce voia.
În următoarele săptămâni a mai încercat.
O factură despre care pretindea că nu-i spusesem.
O discuție despre contul comun începută exact când fratele lui era la noi.
O acuzație că ascund bani din firmă.
De fiecare dată părea să aștepte să ridic vocea.
N-am făcut-o.
Nu pentru că nu eram furioasă.
Ci pentru că acum știam de ce mă provoca.
După aproape două luni, Radu a venit acasă cu o gerbera galbenă.
— Pentru tine.
— Mulțumesc.
A doua zi am primit actele privind divorțul.
Când a venit seara, le-am pus pe masă.
Radu m-a privit atent.
— Le-ai primit.
— Da.
A așteptat.
Probabil se pregătise pentru scandal.
— Și?
— Și nimic. Avocata mea se ocupă.
A încremenit.
— Avocata ta?
— Da.
— De când ai avocat?
Am strâns documentele.
— De ceva vreme.
Atunci a început să înțeleagă.
— Elena… ce ai făcut?
— M-am pregătit.
În zilele următoare a aflat și restul.
Nu exista lovitura simplă pe care și-o imaginase.
Situația firmei trebuia analizată separat de bunurile comune, iar fiecare pretenție financiară trebuia susținută cu acte.
Apartamentul nostru și celelalte bunuri comune urmau să fie tratate ca atare.
Dar firma nu devenea pur și simplu „a lui” pentru că depusese primul divorțul.
Și, mai ales, toate acele săptămâni în care încercase să mă provoace nu-i produseseră spectacolul pe care îl pregătise.
Când a realizat că știam, furia lui a fost mai mare decât mă așteptasem.
— Mi-ai umblat în laptop!
— Căutam factura la curent.
— Și ai citit emailurile mele!
— Am văzut un email despre divorțul meu.
A tăcut.
— De când știai?
— Din dimineața aceea.
S-a uitat la mine neîncrezător.
— Și două luni n-ai spus nimic?
— Ce voiai să spun?
— Orice! Să țipi, să mă confrunți…
M-am uitat la el.
Atunci am înțeles cât de mult contase pentru el reacția mea.
— Exact asta așteptai, Radu.
N-a mai răspuns.
Divorțul și împărțirea lucrurilor noastre au durat.
Nu a existat o scenă în care cineva a câștigat tot, iar celălalt a rămas fără nimic.
Am separat, cu ajutor profesionist, ceea ce era al fiecăruia de ceea ce trebuia rezolvat între noi.
Eu mi-am continuat munca.
Radu și-a continuat viața.
Ultima dată când am rămas singuri câteva minute, m-a întrebat:
— Tot nu înțeleg cum ai putut să stai lângă mine atâta timp știind.
— Nici eu nu credeam că pot.
— Și nu ți-a venit niciodată să-mi spui că știi?
— De multe ori.
— Atunci de ce n-ai făcut-o?
M-am uitat la el.
— Pentru că tu așteptai să țip.
Am plecat înainte să-mi răspundă.
În seara aceea am ajuns acasă, mi-am deschis laptopul și am văzut dosarul creat cu luni înainte.
„Liniște”.
Nu mai aveam nevoie de el.
Am verificat pentru ultima dată dacă documentele importante erau păstrate unde trebuia.
Apoi am închis laptopul.
Pentru prima dată, numele dosarului nu mai era un plan.
Era pur și simplu ce aveam în casă.