Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Am ocolit masa și m-am oprit lângă Ruxandra.
— Doina, mai este tort pe platou.
— Este pentru cine mai trebuie, mi-a răspuns.
— Ruxandra este invitată la ziua verișoarei ei.
Doina a pus cuțitul jos.
— Te rog să nu începi.
— N-am început nimic. Te întreb de ce refuzi să-i dai tort unui copil de patru ani.
— Pentru că toată ziua a făcut mofturi.
— Ce mofturi?
— Cu castelul, cu joaca… Trebuie mereu să stea cineva după ea.
Am simțit mâna Ruxandrei strângându-mi rochia.
— Ai dat-o jos din castel și ai pus-o singură pe bancă.
— Pentru că eu răspund de copiii din curtea mea.
— Ce făcuse?
Doina a tăcut.
— A împins pe cineva?
— Nu.
— A lovit vreun copil?
— Nu asta este problema.
— Atunci care este?
Cătălin s-a ridicat în sfârșit.
— Hai să nu stricăm ziua copilului pentru o felie de tort.
M-am întors spre el.
Nu Doina mă surprinsese.
El.
— Pentru o felie de tort?
— Nu asta am vrut să spun.
— Fiica ta a venit plângând pentru că sora ta a scos-o singură din castel. Acum a lăsat-o cu farfuria goală în fața tuturor. Iar tu îmi spui să nu stricăm petrecerea?
— Vorbim acasă.
— Nu. Acasă nu mai este Ruxandra în fața mătușii care tocmai a umilit-o.
Doina a intervenit:
— În casa mea fac ce consider că este bine.
Am privit-o.
— Exact. Și eu decid dacă fiica mea mai rămâne aici.
Am luat geanta.
— Ruxandra, mergem.
Cătălin a făcut un pas spre noi.
— Stai puțin.
— Tu poți să rămâi.
S-a uitat la mine.
— Cum adică?
— Exact cum ai auzit. Eu plec cu copilul. Tu hotărăști singur dacă petrecerea surorii tale este mai importantă decât faptul că fiica ta tocmai a fost tratată așa.
Nu i-am mai cerut nimic.
Am luat-o pe Ruxandra de mână și am ieșit în curte.
Ajunsesem aproape de poartă când am auzit pași în spatele nostru.
Era Cătălin.
Avea cheile mașinii în mână.
Nu ținuse niciun discurs.
Pur și simplu venise.
În mașină a fost liniște câteva minute.
Ruxandra stătea în scaunul ei și se uita pe geam.
Apoi a întrebat:
— Eu am fost rea?
Cătălin și-a strâns mâinile pe volan.
— Nu, iubita mea.
— Atunci de ce tanti Doina nu mi-a dat tort?
Soțul meu n-a răspuns imediat.
— Pentru că tanti Doina a făcut ceva urât. Nu pentru că ai făcut tu ceva rău.
Ruxandra a dat din cap.
După câteva minute a întrebat:
— Putem lua o prăjitură?
Am oprit la o cofetărie.
Nu i-am cumpărat un tort întreg și n-am transformat totul într-o recompensă uriașă.
Și-a ales o prăjitură cu căpșuni.
Am stat toți trei la o masă mică, iar Ruxandra a mâncat liniștită.
Când a terminat, s-a dus să se uite la vitrină.
Atunci Cătălin mi-a spus:
— Am greșit.
N-am răspuns.
— Când Doina i-a spus că nu primește tort, am auzit.
— Știu.
— N-am vrut să fac scandal la ziua nepoatei.
— Nici eu.
— Dar tu te-ai ridicat.
— Pentru că cineva trebuia.
A lăsat capul în jos.
Abia atunci mi-a povestit ce se întâmpla de luni bune.
Soțul Doinei plecase de acasă cu aproape doi ani înainte. Ea rămăsese singură cu fata și devenise tot mai amară când auzea familia vorbind despre alți copii.
— De câteva ori mi-a spus că mama o laudă prea mult pe Ruxandra, a zis Cătălin.
M-am uitat la el.
— Și tu știai?
— Nu mi-am imaginat că ajunge aici.
— Atunci acum știi.
În seara aceea, Doina l-a sunat de trei ori.
N-a răspuns.
A doua zi a răspuns.
Eu eram lângă el.
— Ai plecat de la ziua fetei mele pentru ea? l-am auzit pe Doina.
Cătălin a închis ochii.
— Am plecat pentru copilul meu.
— Ruxandra n-a pățit nimic.
— A venit plângând la mama ei.
— Pentru că este răsfățată.
Cătălin s-a uitat spre mine.
Apoi a spus:
— Asta este exact problema, Doina. Încă crezi că ai avut dreptate.
Au urmat aproape două săptămâni în care surorile și părinții lui au încercat să „împace familia”.
Eu n-am cerut nimănui să aleagă.
Am cerut un singur lucru:
Ruxandra nu mai rămânea singură în grija Doinei.
Nu până când Doina nu înțelegea că un copil de patru ani nu este locul în care îți descarci frustrările.
Doina s-a supărat.
A spus că exagerez.
A spus că o pedepsesc.
Cătălin nu s-a răzgândit.
— Nu este pedeapsă. Este consecința a ceea ce ai făcut.
Aproape o lună mai târziu, Doina ne-a sunat.
De data aceea nu s-a justificat.
— Vreau să vorbesc cu voi.
Ne-am întâlnit fără copii.
A recunoscut că fusese geloasă.
Nu pe Ruxandra ca persoană.
Pe atenția pe care o primea.
Pe faptul că vedea o familie întreagă și simțea că a ei se destrămase.
— Știu că sună îngrozitor, a spus.
— Pentru că a fost îngrozitor, i-am răspuns.
A dat din cap.
Nu i-am spus că totul era uitat.
Nu era.
Ruxandra a început să-și vadă din nou verișoara treptat, cu noi de față.
Câteva luni mai târziu am fost la altă aniversare în familie.
Când a venit tortul, Ruxandra s-a apropiat de masă și s-a oprit.
Am văzut-o uitându-se întâi la farfurii.
Doina era cea care le împărțea.
Pentru o secundă mi s-a strâns stomacul.
Doina a luat o farfurie, a pus o felie normală de tort pe ea și s-a aplecat spre Ruxandra.
— Poftim.
Ruxandra a luat-o.
— Mulțumesc.
Atât.
Nicio îmbrățișare.
Nicio scenă.
Nimeni n-a aplaudat.
Dar de data aceea, când fetița mea și-a întins farfuria, niciun adult din cameră n-a mai privit în altă parte.