Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Andrei s-a uitat de la mine la Laura.
— Ce să explic?
Am arătat spre cheia din mâna surorii lui.
— De ce are Laura cheia casei noastre?
A tras aer în piept.
— I-am dat-o eu.
— Asta am aflat. Întreb de ce.
— Pentru situații în care are nevoie.
Laura a ridicat bărbia.
— Exact.
M-am uitat la ea.
— Tu mi-ai spus că poate veni când vrea.
Andrei s-a întors spre sora lui.
— N-am spus chiar așa.
Laura a râs.
— Ba da. Ai spus: “Treci când ai nevoie.”
Andrei și-a frecat ceafa.
— Bine. Dar nu asta contează.
— Ba exact asta contează.
Am arătat spre masă.
— A intrat aici când nu era nimeni acasă și își lua opt porții din mâncarea pregătită de mine.
— Opt? a întrebat el.
— Nu începe și tu, a intervenit Laura. Le-am pus înapoi.
— Pentru că am venit eu.
Andrei s-a uitat la caserole.
— Teodora, sunt niște porții de mâncare.
Am rămas câteva secunde fără să spun nimic.
— Știu ce sunt. Eu le-am făcut.
— Laura muncește mult. Are și copiii, are rate…
— Și eu muncesc.
— N-am spus că nu muncești.
— Atunci de ce timpul meu nu contează?
— Contează. Dar faci mâncare oricum.
Acolo s-a rupt ceva.
— Oricum?
— Știi ce vreau să spun.
— Nu. Explică-mi.
Andrei începea să se enerveze.
— Doamne, Teodora, sunt niște caserole. Mai faci.
Laura n-a spus nimic.
Nici eu.
M-am uitat la soțul meu și am înțeles că problema era mult mai mare decât congelatorul.
— Laura mi-a spus că a mai intrat aici.
Andrei și-a întors privirea spre sora lui.
— Ai mai venit?
— De câteva ori.
— Și ai luat lucruri?
— Cafea, detergent, niște carne. Nimic important.
— Andrei știa, am spus.
El a ridicat mâinile.
— Mi-a spus că mai ia una-alta. Ce era să fac? E sora mea.
— Să mă întrebi.
— Pentru o pungă de cafea?
— Pentru cheia casei mele.
— Casei noastre.
— Exact. A noastră. Nu a ta ca s-o împarți singur cu cine vrei.
Laura a intervenit:
— Eu plec. Nu stau să mă cert pentru mâncare.
— Cheia rămâne.
A strâns buzele.
— Andrei?
Fratele ei a privit-o.
Pentru câteva secunde chiar am crezut că va spune să o păstreze.
— Las-o, Laura.
— Serios?
— Lasă cheia.
Laura a pus-o pe masă atât de tare încât brelocul a sărit o dată.
— Foarte frumos. Să nu veniți la mine când aveți nevoie de ceva.
Și a plecat.
Am rămas singură cu Andrei.
El a închis congelatorul.
— Era nevoie să faci tot circul ăsta?
Am râs scurt.
— Tu încă nu ai înțeles.
— Am înțeles perfect. Am greșit că i-am dat cheia fără să-ți spun. Dar reacția ta este exagerată.
— Atunci foarte bine.
— Ce înseamnă asta?
— Nimic.
Am pus toate cele opt caserole în congelator.
În următoarele zile nu ne-am mai certat.
Nici n-aș fi avut când.
Aveam trei ture lungi.
Duminică mi-am petrecut câteva ore în bucătărie.
Andrei a trecut de două ori pe lângă mine.
— Ce faci?
— Mâncare pentru săptămână.
— Aha.
Am pregătit exact câte porții aveam nevoie.
Pentru mine.
Le-am pus în caserole și le-am așezat în congelator.
Luni seara, când Andrei a ajuns acasă, eu tocmai terminasem de mâncat.
A deschis frigiderul.
Apoi congelatorul.
— Unde e mâncarea?
— Acolo.
A scos o caserolă.
— Asta e pentru mâine?
— Da.
A mai scos una.
— Și asta?
— Joi.
S-a uitat la mine.
— Pentru mine n-ai făcut?
— Nu.
— De ce?
— Pentru că nu mai gătesc “oricum”.
Și-a lăsat mâna pe ușa congelatorului.
— Hai, Teodora.
— Ce?
— Acum faci asta intenționat.
— Da.
N-am avut niciun motiv să mint.
— Vreau să înțelegi ce înseamnă cele două cuvinte pe care mi le-ai spus.
— Care două cuvinte?
M-am uitat la el.
— “Mai faci.”
N-a răspuns.
— Dacă e atât de simplu, mai faci.
A închis congelatorul.
În prima seară și-a comandat ceva.
A doua zi și-a făcut două sandvișuri.
În a treia seară m-a găsit în bucătărie când a intrat cu două sacoșe.
Le-a pus pe blat.
— Ce-i asta?
— Am fost la cumpărături.
A scos carne, legume, orez.
— Pentru Laura?
S-a uitat la mine.
— Pentru mine.
A încercat să gătească.
Nu s-a descurcat grozav.
Dar n-am intervenit.
După aproape o oră s-a așezat la masă cu o tigaie care arăta discutabil.
— Ai dreptate, a spus.
Mi-am ridicat ochii.
— Despre ce?
— Nu despre mâncare.
A tăcut câteva secunde.
— Când i-am dat Laurei cheia, n-am considerat că trebuie să te întreb. Și când i-am spus să ia mâncare, nici măcar nu m-am gândit cât muncești pentru ea.
— Asta era problema.
— Știu acum.
Nu l-am felicitat.
Era ceva ce trebuia să înțeleagă de la început.
Dar era prima dată când nu încerca să transforme discuția într-o ceartă despre opt caserole.
Laura a rămas supărată.
O perioadă aproape că nu mi-a vorbit.
Nu m-a deranjat.
Andrei a ajutat-o în continuare când a vrut.
Uneori îi cumpăra ceva.
O dată s-a dus la ea și a stat cu copiii ca ea să-și termine treaba.
Altă dată i-a dus chiar mâncare.
Gătită de el.
N-am avut nimic împotrivă.
Era timpul lui.
Munca lui.
Alegerea lui.
Într-o duminică, după câteva săptămâni, Laura a venit la noi împreună cu familia.
A sunat la interfon.
Andrei i-a deschis.
Când a intrat în apartament, s-a uitat spre cuiul unde țineam cheile.
— Tot n-am voie să primesc una?
Andrei a zâmbit.
— Nu.
— Sunt sora ta.
— Știu.
— Și dacă am nevoie de ceva?
— Mă suni.
Laura și-a dat ochii peste cap și a intrat în sufragerie.
Mai târziu, când am strâns masa, Andrei a deschis congelatorul.
— Mai avem din chifteluțele alea?
— Două porții.
S-a uitat la mine.
— Pot să iau una?
Am zâmbit.
— Poți.
A luat o singură caserolă.
Înainte să închidă congelatorul, s-a uitat la mine și a întrebat:
— Și dacă vreau să-i duc și Laurei?
Am ridicat din umeri.
— Mai faci.
De data asta a început să râdă.
Și, după câteva secunde, a scos tigaia.