Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Ce-i asta? întrebă Andrei.
M-am uitat spre dubă.
— Am venit să-mi iau lucrurile.
— Clara, au trecut patru zile.
— Știu.
— Credeam că vii să vorbim.
— Ți-am spus deja că ne despărțim.
Marius a trecut pe lângă noi cu două cutii.
Andrei și-a coborât vocea.
— Chiar arunci trei ani pentru un tatuaj?
— Nu.
A părut surprins.
— Atunci pentru ce?
— Pentru toate dățile în care ți-am spus că relația cu Mădălina depășește limitele mele și tu ai decis că problema este gelozia mea. Tatuajul a fost doar momentul în care am încetat să mai explic.
— Dar nu te-am înșelat.
— N-am spus că m-ai înșelat.
— Atunci ce vrei de la mine?
— Nimic. Tocmai asta nu înțelegi.
Am intrat în apartament.
Lucrurile mele erau încă acolo.
Hainele, cărțile, câteva obiecte din bucătărie, fotografiile și cutiile pe care le țineam în debara.
Andrei mă urmărea din cameră în cameră.
— Mădălina doar exersa.
— Am auzit explicația.
— Purta mănuși.
— Și pe asta.
— Atunci de ce te porți de parcă am făcut ceva îngrozitor?
M-am oprit.
— Pentru că încă încerci să demonstrezi că eu n-am voie să fiu deranjată dacă tu poți găsi o explicație pentru ceea ce faci.
N-a răspuns.
În mai puțin de două ore, lucrurile mele erau în dubă.
Când am luat ultima geantă, Andrei a încercat să mă oprească.
— Te-am blocat pentru că Mădălina mi-a spus să-ți dau timp.
— Nu. Te-a convins să mă blochezi ca să mă sperii și să mă întorc.
A tăcut.
Asta mi-a fost suficient.
Am plecat.
În următoarele săptămâni, n-am mai avut niciun motiv să-l caut.
Am separat plățile pe care le aveam împreună, mi-am recuperat garanția care îmi revenea și m-am mutat temporar la Marius până am găsit alt apartament.
Andrei, în schimb, a continuat să iasă cu Mădălina și cu prietenii lor.
Fără mine, lucrurile dintre ei s-au schimbat.
La început, Mădălina făcea aceleași glume.
Apoi a început să fie mai directă.
Într-o seară, după ce ceilalți plecaseră, i-a spus lui Andrei că poate despărțirea noastră fusese un lucru bun.
— Poate acum nu mai trebuie să ne prefacem că între noi nu există nimic.
Andrei a crezut că glumește.
Mădălina l-a sărutat.
El s-a retras imediat.
— Ce faci?
— Serios? După tot timpul ăsta chiar trebuie să-ți explic?
Atunci s-au certat.
Mădălina i-a reproșat că fusese mereu lângă el, că îl susținuse împotriva mea și că el îi permisese o apropiere pe care orice alt bărbat ar fi interpretat-o.
Andrei i-a răspuns că pentru el fuseseră prieteni.
— Atunci de ce ți-ai tatuat numele meu acolo?
N-a știut ce să-i răspundă.
Relația lor s-a rupt la scurt timp după aceea.
O lună mai târziu, Andrei mă aștepta în fața clădirii unde lucram.
— Putem vorbi?
Am rămas la câțiva pași de el.
— Vorbește.
— Nu mai țin legătura cu Mădălina.
— Bine.
Se așteptase la altă reacție.
— A încercat să mă sărute.
Am dat din cap.
— Clara, aveai dreptate despre ea.
— Nu.
S-a încruntat.
— Cum adică?
— Asta este problema, Andrei. Tu încă crezi că trebuia să se dovedească faptul că Mădălina te voia ca să înțelegi de ce eram deranjată.
A rămas tăcut.
— Dacă nu te-ar fi sărutat niciodată, limitele mele ar fi valorat mai puțin?
— Nu.
— Atunci nu despre ea trebuia să înțelegi ceva.
Andrei și-a coborât privirea.
— Am fost un idiot.
N-am răspuns.
— Putem încerca din nou?
— Nu.
— Pot să-mi scot tatuajul.
— Poți să faci ce vrei cu el. Nu mai este problema mea.
A încercat să mai spună ceva, dar l-am oprit.
— Când ți-am spus că mă rănește ceva, ai ales să mă faci geloasă și nesigură. Când am plecat, ai ales să mă blochezi ca să mă înveți o lecție. Nu vreau să mă întorc într-o relație în care trebuie să ajung la ușă cu o dubă ca să fiu luată în serios.
De data aceea a înțeles că nu mai negociam.
Am plecat.
Nu ne-am împăcat.
Andrei și-a pierdut relația cu mine și, la scurt timp, și prietenia cu Mădălina.
Eu mi-am găsit un apartament și mi-am continuat viața fără el.
Tatuajul putea să rămână sau putea să dispară.
Pentru mine, relația se terminase în seara în care Andrei se așteptase să râd de ceva despre care știa foarte bine că mă va răni.