Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 În zilele următoare am rezolvat ce lăsase Radu în urmă.
Am chemat o firmă de curățenie și a trebuit să tratăm zona din bucătărie unde apăruseră furnicile.
Cafetiera fusese stricată de ceva lipicios turnat în rezervor.
Am păstrat facturile.
Vineri seara, Radu a venit la cină de parcă nu se întâmplase nimic.
Am mâncat, am vorbit despre plecarea noastră și despre serviciul lui.
N-am deschis subiectul.
Mihai abia se abținea.
Apoi Radu ne-a făcut singur intrarea perfectă.
— S-ar putea să mai ajung în București luna viitoare. Dacă sunteți plecați, mai e valabilă cazarea?
Mihai s-a uitat la mine.
Eu am zâmbit.
— Sigur. Dar înainte trebuie să lămurim ultima cazare.
Am adus fotografiile și facturile și le-am pus pe masă.
Radu s-a uitat la ele.
— Ce sunt astea?
— Ce ne-a costat să aducem apartamentul la starea în care ți l-am lăsat.
A citit sumele.
Curățenie.
Tratament împotriva furnicilor.
Reparația cafetierei.
— Vorbiți serios? Nu v-am cerut eu să chemați firmă de curățenie.
— Corect, am spus. Puteai să cureți tu.
— Nu era chiar atât de rău.
I-am arătat prima fotografie.
Apoi următoarea.
Zâmbetul i-a dispărut.
— Mă grăbeam când am plecat.
— Dar ai stat cinci zile.
Radu s-a uitat spre fratele lui.
— Mihai, chiar facem asta?
— Da.
Atunci am scos bonurile.
— Cine a mai stat în apartament?
Expresia lui Radu s-a schimbat.
— Nimeni n-a stat.
— Atunci pentru cine au fost șase porții de mâncare?
A oftat.
— Au venit niște prieteni.
Mihai s-a aplecat spre masă.
— Ai adus patru oameni în casa noastră fără să ne întrebi?
— Am mâncat și am băut ceva. Atât. Nu am distrus apartamentul.
— Și cafetiera?
Radu a tăcut.
După câteva secunde a recunoscut că unul dintre prietenii lui turnase ceva cu zahăr direct în rezervor.
Mihai a închis ochii.
— Și nu te-ai gândit să ne spui?
— Voiam să rezolv.
— Dar n-ai rezolvat nimic.
Radu începea să se enerveze.
— Bine, am făcut mizerie. Dar suntem familie. Nu înțeleg de ce transformați asta într-un proces.
— Tocmai pentru că suntem familie te-am lăsat singur în casa noastră, i-am spus.
A arătat spre facturi.
— Și chiar vreți să plătesc toate astea?
— Da.
— Dacă nu plătesc?
— Nu se întâmplă nimic.
A părut surprins.
— Atunci de ce aș plăti?
— Pentru că nu mai primești cheia apartamentului.
Radu s-a întors imediat spre Mihai.
Aștepta să intervină.
Mihai n-a făcut-o.
— Nu e hotel, Radu.
— Dar familia Cristinei stă aici.
— Și când pleacă, nu ne lasă gunoiul în bucătărie și nu aduc patru necunoscuți fără să întrebe.
Radu a rămas tăcut.
Apoi a spus:
— Oricum gunoiul era în saci.
Mihai s-a uitat la el.
— Și de ce nu l-ai dus?
— Plecam.
— Camera de gunoi e lângă lift.
Radu a ridicat din umeri.
— M-am gândit că vă ocupați voi când vă întoarceți.
Acolo s-a terminat orice discuție despre exagerările noastre.
Nu uitase.
Nu observase prea târziu.
Pur și simplu decisese că mizeria lui devenea problema noastră din momentul în care pleca.
I-am împins facturile înapoi.
— Exact pentru asta plătești.
N-a acceptat imediat.
A mai protestat, a mai încercat să-l convingă pe Mihai că facem prea mare caz și a spus că n-ar fi trebuit să chemăm profesioniști.
Mihai nu l-a scos din situație.
În cele din urmă, Radu a plătit curățenia, tratamentul pentru furnici și costul reparației cafetierei.
Și-a cerut scuze și pentru faptul că adusese oameni în apartament fără permisiunea noastră.
Dar cheia de rezervă n-a primit-o înapoi.
Câteva luni mai târziu ne-a sunat din nou.
Urma să vină în București.
De data aceasta n-a presupus nimic.
— Pot să stau la voi două nopți?
Eu și Mihai am discutat și am hotărât să-i mai dăm o șansă.
Când Radu a plecat, camera era pusă în ordine, prosoapele erau strânse, gunoiul fusese dus și bucătăria era curată.
Nu s-a rupt relația dintre cei doi frați.
Radu a continuat să vină la noi, dar n-a mai primit niciodată cheia cu ideea că apartamentul era “hotelul lui gratis”.
A rămas binevenit în casa noastră.
Doar că, de atunci, a înțeles că a fi binevenit nu însemna că altcineva avea să strângă după el.