Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Am închis ușa.
Viorica era acum în hol, iar Andrei nu mai avea unde să dispară fără să treacă pe lângă noi.
— Ce i-ai spus?
— Nimic din ce crezi.
— Atunci spune-mi ce crede ea.
Viorica a răspuns în locul lui.
— Mi-a spus de mai multe ori că locuiește în apartamentul vostru. Că e casa voastră.
M-am uitat la Andrei.
— Asta ai spus?
— Anca, oamenii spun „casa noastră”. Ce voiai să spun? „Apartamentul proprietate personală al soției mele”?
— Când fosta ta soție începe să vorbească despre partea copilului, da. Atunci poate era momentul.
Viorica s-a încruntat.
— Stați puțin. Adică apartamentul nu este și al lui?
— Nu.
— Cum adică nu?
M-am dus în dormitor și m-am întors cu dosarul în care țineam actele importante.
Andrei știa foarte bine ce era în el.
Viorica, nu.
Am pus contractul pe dulăpior.
— Apartamentul l-am cumpărat înainte să-l cunosc pe Andrei.
Viorica s-a uitat întâi la mine, apoi la el.
— E adevărat?
Andrei a dat din cap.
— Da.
— Și mie de ce nu mi-ai spus?
— Pentru că nu m-ai întrebat niciodată direct a cui e.
Viorica aproape a râs.
— Trebuia să te întreb dacă locuința în care stai cu nevasta ta este de fapt numai a ei?
— Viorica…
— Nu. Tu m-ai lăsat să cred altceva.
Pentru prima dată de când venise, nu mai eram eu ținta.
Și atunci am aflat restul.
Cu ani în urmă, când Răzvan trebuia înscris la școală, Andrei acceptase ca domiciliul copilului să fie trecut la adresa mea.
Apoi situația rămăsese neschimbată.
De fiecare dată când Viorica aducea vorba despre adresă sau despre viitorul băiatului, Andrei răspundea vag.
„Vedem.”
„Rezolvăm.”
„Nu-ți face griji.”
Nu îi promisese explicit o parte din apartament.
Dar nici nu o corectase când ea începuse să creadă că Andrei avea ceva de lăsat acolo fiului său.
— De ce ai făcut asta? l-am întrebat.
— Pentru că orice discuție cu ea se transforma în scandal.
— Și soluția ta a fost să nu spui nimic până când scandalul a ajuns la ușa mea?
N-a răspuns.
Viorica nu a renunțat imediat.
A continuat să insiste că Răzvan avea domiciliul acolo și că trebuie să existe „un drept”.
I-am spus că nu voi negocia proprietatea apartamentului meu în hol.
Dacă avea o pretenție reală, putea să o lămurească pe cale legală.
Dar adresa copilului trebuia pusă în ordine.
Acolo m-am întors spre Andrei.
— Și de data asta o rezolvi tu.
— O rezolv.
— Nu „vedem”. Nu „vorbim”. O rezolvi.
Viorica a plecat fără să obțină partea de apartament pentru care venise.
Problema dintre mine și Andrei a rămas.
În seara aceea i-am spus foarte clar că nu mă deranja faptul că avea un copil dintr-o căsnicie anterioară.
Știam asta când m-am măritat cu el.
Mă deranja că mă lăsase pe mine să gestionez un conflict pe care el îl amânase ani întregi.
— Nu mai vreau să fiu pusă între tine și Viorica.
— N-o să mai fii.
— Și nu mai lași pe nimeni să creadă că poate decide ceva despre casa mea doar fiindcă ție îți este mai simplu să nu-l contrazici.
De data asta nu s-a apărat.
În săptămânile următoare, Andrei a început să rezolve situația pe care o lăsase în aer.
Domiciliul lui Răzvan a fost pus în acord cu locul în care copilul locuia efectiv, iar Andrei a discutat direct cu Viorica despre responsabilitățile lui față de băiat.
Pensia alimentară și relația lui cu fiul au continuat.
Apartamentul meu nu a intrat în acea discuție.
Eu și Andrei nu am divorțat.
Am rămas împreună, dar lucrurile dintre noi nu s-au întors pur și simplu la cum fuseseră înainte.
A trebuit să-mi recâștige încrederea și, mai ales, să învețe că evitarea unui conflict nu îl face să dispară. Doar îl mută pe umerii altcuiva.
Viorica nu a mai venit să ceară vreo parte din apartament.
Iar Andrei nu s-a mai ascuns în bucătărie când suna la ușă.