Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Ioana a rămas câteva secunde cu ochii în masă.
Apoi și-a retras încet mâna dintre degetele mele.
“În anul doi am rămas fără bani.”
Am tăcut.
“Bursa nu-mi ajungea. Ce-mi trimiteai tu… știam cât de greu îi strângeai.”
“Ioana, puteai să-mi spui.”
“Și ce să-ți spun? Că nu-mi ajung banii? Ca să mai iei tu încă un serviciu?”
Vocea îi tremura.
“Am încercat să lucrez. Cafenele, magazine… dar nu reușeam să împac programul cu facultatea și tot nu-mi ajungeau.”
“Și atunci?”
Ioana și-a șters obrazul.
“O fată pe care o cunoșteam mi-a spus că există oameni care plătesc foarte bine pentru companie la cine, evenimente, întâlniri.”
Am simțit că mi se răcește mâna pe ceașcă.
“La început asta a fost tot.”
N-am întrebat nimic.
Nu era nevoie.
Ioana a continuat singură.
“După aceea au început alte propuneri.”
Și-a coborât privirea.
“Și am acceptat lucruri pe care nu credeam că o să le accept vreodată.”
Am închis ochii pentru o clipă.
“De cât timp?”
“Aproape un an.”
Un an.
În tot timpul acela eu îi trimisesem borcane cu dulceață.
O sunasem să-i spun să se îmbrace gros.
O întrebasem dacă mănâncă.
Iar fata mea trăia o viață despre care nu știam nimic.
“De ce n-ai venit acasă?”
Ioana a început iar să plângă.
“Pentru că după ce am intrat în asta mi-a fost rușine să mă mai întorc.”
“Ioana…”
“Și pentru că, după un timp, nu mai știam cum să ies.”
Mi-am ridicat privirea.
“Ți-a făcut cineva rău?”
A ezitat.
“Mi-a fost frică uneori.”
Atât.
N-am împins-o să-mi spună mai mult.
“Daniela de unde știa?”
“A aflat întâmplător. M-a văzut cu cineva și m-a întrebat. Am mințit-o. După aceea a înțeles.”
“Și ea mi-a dat adresa.”
Ioana a dat încet din cap.
Am rămas mult timp fără să spun nimic.
Apoi m-am ridicat.
Ioana m-a privit speriată.
“Unde pleci?”
“La tine.”
A pălit.
“Mamă, nu.”
“De ce?”
“Nu vreau să vezi.”
“Am venit până aici ca să văd.”
“Mamă…”
“Du-mă.”
Apartamentul era la câteva minute.
Când Ioana a deschis ușa, am înțeles de ce îi fusese atât de frică să mă aducă acolo.
Nu semăna deloc cu viața unei studente.
Mobilă scumpă.
Televizor uriaș.
Electrocasnice noi.
Dulapuri pline.
Haine pe care eu nu mi le-aș fi permis nici dacă aș fi pus bani deoparte luni întregi.
M-am plimbat încet prin sufragerie.
Ioana stătea lângă ușă.
“Deci aici locuiești.”
“Da.”
“Și eu credeam că stai la cămin.”
N-a răspuns.
M-am uitat spre bucătărie.
“Eu îți trimiteam zacuscă și murături.”
“Mamă, te rog…”
“Îți puneam bani în plic când puteam.”
Și-a acoperit fața.
“Mamă, oprește-te.”
M-am întors spre ea.
“Ce vrei să opresc?”
“Nu mai pot.”
S-a așezat pe canapea.
Apoi pur și simplu s-a prăbușit.
Plângea cu tot corpul.
Nu mai era femeia impecabilă care coborâse din bloc cu geanta scumpă pe umăr.
Era copilul meu.
“Renunț, mamă.”
M-am apropiat.
“Ce?”
“Las tot.”
Și-a ridicat fața udă de lacrimi.
“De luni întregi vreau să mă opresc.”
“Atunci de ce nu te-ai oprit?”
“Mi-a fost frică.”
“De cine?”
A clătinat din cap.
“Nu vreau să vorbesc acum despre asta.”
“Bine.”
A rămas surprinsă.
“Nu mă întrebi?”
“Nu.”
M-am așezat lângă ea.
“Nu astăzi.”
A început să plângă din nou.
“Mi-e rușine.”
Am privit-o.
“Mie nu mi-e rușine cu tine.”
A încremenit.
“Mamă…”
“Mi-e frică pentru tine. Sunt supărată că ai rămas singură cu toate astea. Sunt supărată că n-am văzut.”
Am făcut o pauză.
“Dar cu tine nu mi-e rușine.”
Atunci s-a aruncat în brațele mele.
Am strâns-o.
Tare.
Exact cum o strângeam când era mică și venea acasă cu genunchii juliți.
“Gata.”
“Mamă…”
“Gata, fata mea.”
“Nu știu ce să fac.”
“Eu știu.”
S-a desprins puțin.
“Ce?”
“Îți strângi lucrurile.”
M-a privit fără să înțeleagă.
“Care lucruri?”
“Cele fără de care nu poți pleca.”
Am arătat în jur.
“Restul rămâne aici.”
“Mamă, apartamentul…”
“Este al tău?”
“Nu. Este închiriat. E plătit până la sfârșitul lunii.”
“Perfect. Lași cheile proprietarului.”
“Mama…”
“Pleci cu mine.”
“Unde?”
“Acasă.”
A rămas cu ochii la mine.
“La sat?”
“Da.”
“Dar facultatea?”
“Mai ai un an.”
“Exact.”
“Și anul acela va exista și peste o lună.”
“Mamă, nu pot să abandonez.”
“Nu ți-am spus să abandonezi.”
I-am prins mâna.
“Ți-am spus să ieși de aici. După aceea găsim o soluție.”
Pentru prima dată în seara aceea, Ioana a respirat adânc.
Ca și cum cineva îi dăduse voie.
Am scos o valiză.
Am pus în ea actele.
Laptopul.
Câteva cărți.
Haine simple.
Lucrurile personale de care avea nevoie.
Ioana a deschis dulapul.
Înăuntru erau rochii, pantofi și paltoane scumpe.
A rămas câteva secunde uitându-se la ele.
“Le iei?”
A clătinat din cap.
“Nu.”
A închis ușa dulapului.
Paltonul cu care coborâse la mine a rămas acolo.
La fel și geanta.
Înainte de culcare am făcut ceai.
Aveam în geantă un pachețel cu mentă și frunze de coacăz din grădină.
Ioana a luat prima înghițitură.
Apoi m-a privit.
“Este ceaiul de acasă.”
“Da.”
Pentru prima dată de când ajunsesem la Iași, a zâmbit.
Foarte puțin.
Dar a zâmbit.
Dimineața am plecat.
Ioana a lăsat cheile pentru proprietar.
Nu și-a luat rămas-bun de la nimeni.
În autobuz s-a așezat lângă mine.
După nici jumătate de oră și-a sprijinit capul pe umărul meu.
A adormit.
Am stat nemișcată aproape tot drumul.
Nu voiam s-o trezesc.
Primele săptămâni acasă n-au fost ușoare.
Ioana dormea mult.
Ieșea puțin.
Uneori stătea ore întregi lângă fereastră.
Eu n-am întrebat.
I-am făcut mâncare.
Am lăsat-o să doarmă.
Am ținut curioșii la distanță.
Încet, a început să revină.
Mai întâi a ieșit în curte.
Apoi până la magazin.
După o vreme și-a găsit câteva ore de lucru la contabilitate.
Nu câștiga mult.
Dar banii erau ai ei.
Facultatea n-a abandonat-o.
Și-a reorganizat cursurile și a început să recupereze.
Uneori o vedeam noaptea la birou, aplecată peste cărți.
Atunci știam că fata mea încă lupta.
Au trecut câteva luni.
Într-o seară stăteam amândouă în bucătărie.
Ioana învârtea lingurița în cana cu ceai.
“Mamă?”
“Da?”
“De ce nu mă întrebi niciodată?”
“Despre ce?”
Știam.
“Despre tot ce s-a întâmplat la Iași.”
Am lăsat cana jos.
“Pentru că nu trebuie să-mi povestești nimic ce nu vrei.”
M-a privit.
“Și dacă nu vreau niciodată?”
“Atunci niciodată.”
Ochii i s-au umplut de lacrimi.
“Nu vrei să știi?”
“Vreau să știu dacă ești bine.”
“Și trecutul?”
“Este al tău.”
Am întins mâna peste masă.
“Dacă într-o zi vei vrea să-mi vorbești despre el, te ascult.”
Am strâns degetele ei.
“Dar eu n-am venit la Iași ca să te judec.”
“Atunci de ce ai venit?”
Am privit-o.
“Ca să-mi iau fata acasă.”
Ioana s-a ridicat.
A venit lângă mine și m-a îmbrățișat.
“Mulțumesc, mamă.”
“Pentru ce?”
“Pentru că ai venit.”
Și atunci am înțeles că, dintre toate lucrurile pe care aș fi putut să i le spun în seara în care aflasem adevărul, cel mai important fusese și cel mai simplu:
nu trebuia să-mi explice totul ca să rămână copilul meu.