Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Răzvan s-a uitat la cheia de pe masă.
Apoi la Dana.
Apoi la mine.
“Alina…”
“Nu-mi spune să mă calmez.”
“N-am spus asta.”
“Atunci răspunde.”
Dana a râs scurt.
“Serios? Chiar mă pui să asist la asta?”
M-am uitat la ea.
“Tu l-ai întrebat.”
“Pentru că este evident că exagerezi.”
S-a întors din nou spre Răzvan.
“Spune-i.”
Răzvan și-a trecut mâna peste față.
“Dana, cred că Alina are dreptate într-o privință.”
Sora mea a încremenit.
“Poftim?”
“Cu Mara.”
“Ce-i cu Mara?”
“Nu este copilul tău.”
Dana s-a ridicat brusc.
“Eu știu că nu este copilul meu!”
“Atunci trebuie să te porți ca atare.”
Fața ei s-a schimbat.
“Foarte frumos.”
Și-a întors privirea spre mine.
“Deci asta ai vrut? Să-l întorci și pe el împotriva mea?”
“Nu vreau pe nimeni împotriva ta.”
“Ba exact asta faci!”
A arătat spre cheie.
“M-ai primit aici când eram la pământ, iar acum îmi pui cheia pe masă ca unui chiriaș pe care îl dai afară.”
“Te-am primit pentru că ești sora mea.”
“Și eu te-am ajutat!”
“Nu am spus că nu.”
“Am stat cu Mara.”
“Da.”
“Am făcut mâncare.”
“Da.”
“Am făcut curat.”
“Da.”
“Și acum sunt problema?”
Am tras aer în piept.
“Problema este că ai început să confunzi ajutorul cu dreptul de a decide.”
Dana a râs amar.
“Doamne, Alina. Copilul tău a vărsat apă pe un caiet și eu i-am spus să fie atentă.”
“A plâns până am ajuns acasă.”
“Pentru că o înveți că orice observație este o tragedie.”
“Ajunge.”
“Vezi?”
S-a uitat spre Răzvan.
“Nici măcar nu poți vorbi cu ea.”
Răzvan a ridicat privirea.
“Nu mai face asta.”
Dana s-a oprit.
“Ce?”
“Nu mă mai folosi pe mine ca să-i demonstrezi Alinei că are o problemă.”
Pentru prima dată, sora mea n-a avut răspuns imediat.
Apoi și-a luat telefonul.
“Bine.”
“Pe cine suni?”, am întrebat.
“Pe mama.”
Normal.
N-au trecut nici douăzeci de minute până m-a sunat.
“Alina, ce faci acolo?”
“Mamă…”
“Cum poți să-ți dai sora afară cu copilul după tot ce a pățit?”
“Nu o dau astăzi afară.”
“Mi-a spus că i-ai pus cheia pe masă!”
“I-am spus că trebuie să înceapă să-și caute chirie.”
“Cu ce bani?”
“Nu știu.”
“Cum adică nu știi?”
“Are treizeci și patru de ani, mamă.”
“Are și copil!”
“Știu.”
“Atunci ajut-o!”
Am închis ochii.
“Am ajutat-o opt luni.”
“Familia nu se ajută cu termen!”
“Ba uneori exact asta trebuie.”
Mama a început să plângă.
“Nu te-am crescut așa.”
Asta m-a lovit.
Dar de data aceasta n-am cedat.
“Poate tocmai de asta mi-a luat atât de mult să spun stop.”
Am închis.
Dana auzise aproape tot.
Stătea în pragul bucătăriei.
“Mulțumesc.”
“Pentru ce?”
“Acum știu exact cât valorează familia pentru tine.”
A plecat în cameră și a trântit ușa.
Răzvan a rămas lângă masă.
“Trebuia să-i spui două luni?”
M-am uitat la el.
“Poftim?”
“Poate puteam să-i dăm mai mult.”
Și atunci am înțeles că nu terminaserăm.
“Răzvan, tu tocmai ai spus că am dreptate.”
“Cu Mara.”
“Dar?”
“Dar Dana nu are unde să plece.”
“Atunci să înceapă să caute.”
“Și dacă nu găsește?”
“Nu știu.”
“Alina…”
“Nu.”
Am arătat spre camera în care dispăruse sora mea.
“Exact asta facem de opt luni. Orice problemă are Dana devine automat problema noastră.”
“Este sora ta.”
“Da.”
“Și Vlad?”
“Este nepotul meu și îl iubesc.”
Am făcut o pauză.
“Dar iubirea mea pentru Vlad nu înseamnă că Mara trebuie să-și piardă camera pe termen nelimitat și să fie certată în propria casă.”
Răzvan a tăcut.
“Știi ce mă doare cel mai tare?”
“Ce?”
“Că de fiecare dată când Dana și cu mine avem un conflict, tu mă alegi pe mine pentru sacrificiu.”
S-a încruntat.
“Nu te aleg pentru sacrificiu.”
“Ba da.”
Am vorbit încet.
“Pentru că eu sunt cea «puternică».”
“Eu sunt cea care înțelege.”
“Eu sunt cea care poate să mai suporte.”
“Cu Dana trebuie să avem grijă.”
“Pe Dana să n-o supărăm.”
“Dar eu?”
N-a răspuns.
“Pe mine mă poți supăra, pentru că eu rămân.”
Răzvan și-a coborât privirea.
În zilele următoare, casa a devenit aproape imposibilă.
Dana nu mai vorbea cu mine decât strictul necesar.
Mama mă suna zilnic.
Mătușa Rodica mi-a explicat că “o soră adevărată nu face așa ceva”.
Iar Dana nu căuta nicio chirie.
După o săptămână am întrebat-o:
“Ai găsit ceva?”
“Nu.”
“Ce ai văzut?”
“Nimic.”
“Adică n-ai căutat.”
“Cu ce să plătesc?”
“Lucrezi.”
“Știi cât câștig.”
“Atunci caută ceva ce îți permiți.”
A râs.
“Tu ai apartament și soț. Ușor să vorbești.”
“Și soluția este să locuiești aici la nesfârșit?”
“Nu am spus asta.”
“Atunci care este soluția ta?”
N-a răspuns.
În aceeași seară am găsit pe masă un pliant de la o agenție imobiliară.
Răzvan îl adusese.
“Ce-i asta?”
“Am căutat câteva variante.”
M-am uitat la el.
“Pentru Dana?”
“Da.”
Era prima dată când făcea ceva concret.
“Știe?”
“Nu încă.”
Apoi mi-a arătat trei garsoniere.
Niciuna nu era luxoasă.
Dar toate erau decente.
Una era aproape de școala lui Vlad.
“Chiria este destul de mare”, am spus.
“Știu.”
“Și?”
Răzvan a ezitat.
“M-am gândit să-i plătim noi garanția.”
Am simțit cum mă încordez.
El a ridicat imediat mâna.
“Ascultă-mă.”
Am tăcut.
“Nu chiria.”
“Nu facturile.”
“Doar garanția, ca să poată pleca.”
M-am uitat la el.
“Din banii noștri?”
“Din banii mei de economii.”
“De ce?”
A oftat.
“Pentru că și eu am contribuit la situația asta.”
Nu mă așteptam.
“Cum?”
“De fiecare dată când voi două vă certați, eu îți spuneam ție să cedezi.”
S-a așezat.
“Mi-a fost mai simplu.”
N-am spus nimic.
“Tu erai soția mea. Credeam că poți duce.”
A râs amar.
“Pe Dana o vedeam ca pe victima divorțului.”
“Și?”
“Și mi-a fost mai ușor să te fac pe tine puternică și pe ea victimă.”
S-a uitat la mine.
“Și te-am lăsat singură.”
Asta era replica pe care aș fi vrut s-o aud cu luni înainte.
Dar acum nu mai era suficient să o spună.
“Atunci fă ceva.”
A dat din cap.
A doua zi a vorbit el cu Dana.
Eu n-am stat în cameră.
Am auzit doar bucăți.
“Nu, Dana.”
“Nu este negociabil.”
“Nu, Alina nu m-a pus.”
“Pentru că este și casa mea și sunt de acord cu ea.”
A urmat vocea Danei, mult mai tare.
Apoi plâns.
Apoi iar Răzvan.
“Te ajutăm să te muți. Dar te muți.”
După aproape o oră, Dana a ieșit.
Avea ochii roșii.
M-a privit.
“Felicitări.”
“Pentru ce?”
“Ai câștigat.”
Am clătinat din cap.
“Dana, nu este un concurs.”
“Ba pentru tine a fost.”
“Nu.”
M-am apropiat.
“Eu nu vreau să pierzi tu.”
Am arătat în jur.
“Vreau doar să nu mai pierd eu în propria mea casă.”
N-a răspuns.
A ales garsoniera de lângă școala lui Vlad.
Răzvan a plătit garanția.
Dana urma să-și plătească singură chiria.
În ziua mutării am ajutat-o.
Nu pentru că uitasem ce se întâmplase.
Ci pentru că era sora mea.
Am împachetat haine.
Răzvan a cărat cutii.
Vlad era încântat că urma să aibă din nou camera lui.
Când totul a fost gata, Dana mi-a pus cheia apartamentului în palmă.
Aceeași cheie pe care o pusesem pe masă.
“Poftim.”
Am strâns-o.
“Mulțumesc.”
S-a uitat spre camera Marei.
“Am exagerat uneori.”
Era prima recunoaștere.
“Da.”
A tresărit puțin.
Probabil se așteptase să spun că nu-i nimic.
N-am spus.
“Și tu puteai să-mi spui mai devreme.”
“Ți-am spus.”
A rămas tăcută.
“Doar că n-am spus suficient de tare.”
A dat încet din cap.
Relația noastră nu s-a reparat în ziua aceea.
Nici în următoarea lună.
Dar casa s-a schimbat imediat.
Mara s-a întors în camera ei.
În prima seară a sărit pe pat și și-a aranjat toate jucăriile exact unde voia.
Apoi a venit la mine.
“Mami?”
“Da?”
“Mătușa Dana mai vine?”
“Sigur că vine.”
“Dar nu mai stă aici?”
“Nu.”
Mara s-a gândit puțin.
Apoi a zâmbit.
“Bine.”
Atât.
Răzvan a auzit.
În seara aceea, după ce Mara a adormit, s-a așezat lângă mine.
“Am auzit-o.”
“Și eu.”
“Nu mi-am dat seama că o afecta atât.”
“Pentru că nu voiai să existe o problemă.”
A dat din cap.
“Da.”
Apoi a spus:
“Data viitoare când îmi spui că ceva nu este în regulă, n-o să mai încep cu «nu exagera».”
L-am privit.
“Ar fi un început.”
După câteva săptămâni, Dana a venit la cafea.
A sunat înainte.
Când a intrat, Mara mânca un biscuit la masă.
Dana s-a uitat la ea.
Apoi la mine.
Pentru o secundă amândouă ne-am amintit.
Dana a zâmbit foarte puțin.
“Poftă bună, Mara.”
Și atât.
Nu părea mare lucru.
Dar pentru mine era.
Pentru că ajutorul nu mai venea cu autoritate.
Iubirea nu mai venea cu dreptul de a conduce.
Iar casa mea redevenise locul în care nu trebuia să cer voie ca să fiu mama propriului meu copil.