Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Marcel a rămas în hol, cu cheile în mână.
“Ce înseamnă «în casa mea»?”
“Am închiriat o garsonieră.”
A clipit.
“Tu?”
“Da.”
“Unde?”
“Pe strada Sudului.”
S-a uitat din nou în jur.
Abia atunci a observat cât de multe lucruri dispăruseră.
“Și Oana?”
“Lucrurile ei sunt deja acolo.”
Fața i s-a schimbat.
“Mi-ai luat copilul și ai plecat fără să-mi spui?”
“Nu ți-am luat nimic.”
Am închis fermoarul valizei.
“Mama ta vinde apartamentul. Oricum trebuie să plecăm.”
“Dar puteam să căutăm ceva împreună.”
“Da.”
M-am ridicat.
“Numai că înainte să locuiesc din nou cu tine trebuie să-mi dau seama dacă mai vreau să fiu soția ta.”
A rămas nemișcat.
“Pentru Laura?”
Am râs scurt.
“Nu.”
“Atunci pentru ce?”
“Pentru tine.”
“Eu ce-am făcut?”
M-am uitat la el.
“Exact.”
N-a înțeles.
Așa că am spus-o clar.
“Sora ta m-a numit întreținută.”
“Trei ani ai auzit-o spunând că mă ții din milă.”
“A spus lângă copilul nostru că e noroc că nu seamănă cu mine.”
“Acum spune că n-am pus niciun leu în apartamentul mamei tale.”
Am făcut o pauză.
“Iar tu, de fiecare dată, ai tăcut.”
“Monica, ți-am spus că Laura vorbește prostii.”
“Mie.”
“Ce?”
“Mie mi-ai spus.”
M-am apropiat.
“Ei nu i-ai spus niciodată.”
Marcel și-a trecut mâna prin păr.
“Ce voiai? Să mă cert permanent cu sora mea?”
“Nu.”
Am clătinat din cap.
“Voiam o singură dată să spui: «Nu mai vorbi așa despre soția mea.»”
N-a răspuns.
Am luat cutia cu bonuri.
Privirea lui a coborât spre ea.
“Ce-i aia?”
“Lucrurile pe care Laura spune că nu le-am plătit.”
Am pus cutia pe masă.
Am scos câteva hârtii.
“Țevile.”
Alta.
“Ferestrele.”
“Mașina de spălat.”
“Tapetul.”
“Reparațiile din baie.”
“Broasca.”
“Bateria.”
Marcel se uita la ele.
“Cât?”
“21.400 de lei.”
A ridicat capul.
“Ce?”
“Atât am investit în apartamentul mamei tale.”
“Nu poate fi atât.”
“Este.”
“De unde știi exact?”
M-am uitat la el.
“Sunt contabilă, Marcel.”
Am pus hârtiile înapoi.
“Eu păstrez tot.”
Pentru prima dată părea că nu știe ce să spună.
Mi-am luat valiza.
“Monica…”
“Da?”
“Nu pleca așa.”
“Nu plec «așa».”
Am privit apartamentul.
“Mă pregătesc de aproape doi ani.”
Asta l-a lovit.
“De doi ani?”
“Din ziua în care am înțeles că atunci când familia ta mă umilește, eu sunt singura persoană de aici care mă apără.”
Am ieșit.
În garsonieră nu aveam aproape nimic.
Un pat.
O masă mică.
Două scaune.
Câteva cutii.
Oana a alergat dintr-un colț în altul de parcă ne mutaserăm într-un palat.
“Mami, aici dormim noi?”
“Da.”
“Amândouă?”
“Amândouă.”
A zâmbit.
Pentru prima dată după mult timp, am simțit că puteam să respir.
Marcel a venit două zile mai târziu.
Avea o sacoșă cu cumpărături.
I-am deschis, dar nu l-am poftit imediat înăuntru.
“Am venit s-o văd pe Oana.”
“Este în cameră.”
A intrat.
Fetița a alergat spre el.
N-am împiedicat-o.
Nu voiam să-i iau tatăl.
Voiam doar să nu mă mai pierd pe mine ca să păstrez o căsnicie.
După ce Oana s-a dus să deseneze, Marcel s-a așezat la masă.
“Laura mi-a scris.”
“Nu mă interesează.”
“Cred că ar trebui să vezi.”
Mi-a întins telefonul.
Am citit.
“Ei, uite că parazita a plecat singură. Ți-am spus eu. O ia pe Oana și te lasă baltă. Spune-i mamei să nu împartă banii din vânzare la trei. Suntem doar doi.”
Am terminat.
I-am dat telefonul înapoi.
Marcel mă privea.
“Ce vrei să fac?”
Întrebarea m-a surprins.
“Acum mă întrebi pe mine?”
“Vreau să-i răspund.”
“Atunci răspunde ce crezi.”
“Spune-mi ce să-i spun.”
Am clătinat din cap.
“Nu.”
“De ce?”
“Pentru că dacă trebuie să-ți dictez eu cum să-ți aperi soția, n-ai înțeles nimic.”
A rămas cu telefonul în mână.
“Atunci nici să nu-i răspund?”
“Fă ce vrei, Marcel.”
M-am ridicat.
“Dar nu mai face nimic pentru mine doar fiindcă ți-e frică să nu plec. Eu am plecat deja.”
La sfârșitul lui aprilie, Tamara a vândut apartamentul.
160.000 de lei.
În mai i-a chemat pe Marcel și pe Laura la casa de la țară.
Pe mine nu.
Nici nu mă așteptam.
Tamara urma să păstreze jumătate pentru lucrările de la casă.
Restul îl împărțea între copiii ei.
40.000 pentru Marcel.
40.000 pentru Laura.
Marcel mi-a povestit după aceea ce spusese sora lui:
“Doar să nu-i dai niciun leu femeii ăleia. Sunt bani de familie. E străină.”
L-am privit.
“Și tu?”
A tăcut.
Am înțeles.
“Tot nimic.”
“Monica…”
“Nu trebuie să explici.”
“Nu voiam să stric discuția.”
Am zâmbit trist.
“Exact.”
Acolo s-a terminat pentru mine.
Nu în ziua în care Laura mă numise întreținută.
Nu când Tamara vânduse apartamentul.
Ci când Marcel primise încă o șansă să spună:
“Este soția mea.”
Și alesese din nou liniștea.
În iunie am depus cererea de divorț.
Când i-am spus, Marcel a venit la garsonieră.
“Pentru Laura?”
“Nu.”
“Pentru niște vorbe?”
“Nu.”
“Atunci pentru ce?”
M-am uitat la el.
“Pentru toate tăcerile tale.”
S-a așezat.
“Putem repara.”
“Marcel, eu am încercat ani întregi.”
“Nu mi-am dat seama că este atât de grav.”
“Știu.”
Asta era problema.
Am scos din dulap dosarul cu actele.
“Și mai este ceva.”
“Ce?”
“Investițiile din apartament.”
S-a uitat la mine.
“Ce faci cu ele?”
“Am vorbit cu un avocat.”
A ridicat brusc capul.
“Vrei s-o dai pe mama în judecată?”
“Vreau să recuperez ceea ce pot demonstra că am investit într-un imobil care nu mi-a aparținut.”
“Monica…”
“Nu cer apartamentul.”
“Nu cer banii din vânzare.”
“Nu cer partea ta.”
Am pus dosarul pe masă.
“Cer doar banii mei.”
Când Tamara a aflat, l-a sunat imediat pe Marcel.
M-a sunat și pe mine după aceea.
“Chiar mă dai în judecată?”
“Da.”
“Dar ai locuit acolo fără chirie!”
“Știu.”
“Eu nu ți-am cerut să schimbi ferestrele.”
“Nu.”
“Nu ți-am cerut țevile.”
“Nu.”
“Atunci?”
“Atunci vom lăsa actele să arate ce am plătit și se va decide ce mi se cuvine.”
Tamara a tăcut.
Apoi a spus:
“Laura a avut dreptate despre tine.”
Altădată m-ar fi durut.
Acum nu.
“Atunci n-aveți de ce să vă faceți griji.”
Am închis.
Instanța nu mi-a acordat toată suma.
Știam că era posibil.
Din cei 21.400 de lei pe care îi documentasem, au fost recunoscuți 15.500.
Țevile.
Ferestrele.
Mașina de spălat.
Tapetul.
Pentru unele dintre lucrările mici nu aveam suficiente elemente ca să-mi fie acceptate integral.
Nu conta.
Când s-a pronunțat soluția, Laura era acolo.
La un moment dat încercase să explice că reparațiile fuseseră, de fapt, “plata” mea pentru că locuisem în apartament.
Nu era proprietara.
Nu era parte în înțelegerea dintre mine și Tamara.
Pentru prima dată, părerile ei nu mai hotărau nimic.
După proces, Marcel m-a așteptat afară.
“Mama o să plătească.”
“Știu.”
“Laura este furioasă.”
Am ridicat din umeri.
“Și?”
A zâmbit amar.
“Acum câțiva ani ți-aș fi spus să n-o bagi în seamă.”
“Da.”
“A fost cea mai comodă propoziție din viața mea.”
L-am privit.
“Și una dintre cele mai scumpe.”
A dat încet din cap.
Divorțul s-a încheiat câteva săptămâni mai târziu.
Nu ne-am războit pentru Oana.
Marcel rămânea tatăl ei.
O lua în weekendurile stabilite.
Contribuia pentru ea.
Iar eu nu i-am vorbit niciodată copilului urât despre el.
Problema lui Marcel nu fusese că nu-și iubea fiica.
Problema fusese că, ani întregi, confundase evitarea conflictului cu bunătatea.
În primăvara următoare am semnat actele pentru o garsonieră.
Nu era mare.
Dar avea balcon.
Lumină multă.
Și era a mea.
Cei 15.500 de lei recuperați au intrat în avans.
Am adăugat economiile strânse de mine.
Pentru restul am luat credit.
În ziua în care am primit cheile, Oana a intrat prima.
A alergat prin camera goală.
Apoi s-a oprit în mijloc și a strigat:
“Mami! Aici se aude ecou!”
Am început să râd.
“Se aude.”
Oana a mai strigat o dată doar ca să se audă.
Eu am rămas lângă fereastră.
Țineam contractul în mână.
M-am uitat la numele de pe prima pagină.
Al meu.
Numai al meu.
Trei ani mi se spusese că eram o femeie ținută din milă în casa altora.
Acum aveam o casă mică.
O rată mare.
O mulțime de lucruri de cumpărat.
Și o liniște pe care n-aș fi schimbat-o pentru nimic.
Oana a venit lângă mine.
“Mami, ne trebuie și mașină de spălat.”
M-am uitat la ea și am râs.
“Da, iubire.”
Am strâns cheile în palmă.
“Dar de data asta o cumpărăm pentru casa noastră.”