Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Gabriela a tras documentul mai aproape.
“În primul rând, nu-i spui că știi.”
“De ce?”
“Pentru că nu știm încă ce altceva a făcut.”
A arătat spre semnătura falsificată.
“Și dacă a folosit datele tale o dată, eu nu presupun că s-a oprit aici.”
Mi s-a făcut frig.
“Ce fac?”
“Strângem tot.”
A scos un carnețel.
“Extrase. Contracte. Documentele PFA-ului. Actul apartamentului. Tot ce găsești.”
“Și după?”
“După aceea te scoatem de acolo în siguranță și începem procedurile.”
M-am uitat la palma bandajată.
Gabriela a observat.
“Oana, nu încerca să-i dai o lecție singură.”
“Nu vreau.”
Am ridicat privirea.
“Vreau doar să nu mai poată folosi nimic din ce este al meu împotriva mea.”
În următoarele zile m-am comportat exact cum se aștepta Andrei.
Găteam.
Tăceam.
Nu întrebam unde pleacă.
Nu pomenisem nici creditul, nici bonul de la magazinul de lenjerie.
Iar el devenise chiar mai relaxat.
Asta m-a ajutat.
Cu Gabriela am verificat fiecare document pe care îl puteam găsi.
Apartamentul era exact cum știam.
Moștenirea bunicii mele.
Numai pe numele meu.
PFA-ul era al meu.
Dar Andrei îl folosise ani întregi de parcă îi aparținea.
Găsisem plăți pe care nu le recunoșteam.
Retrageri.
Documente semnate în numele meu.
Și creditul.
Gabriela a început demersurile pentru contestarea lui și pentru verificarea semnăturii.
Mi-am schimbat parolele.
Mi-am securizat accesul la conturi.
Am recuperat ștampila și actele PFA-ului.
Am făcut copii după tot.
Andrei n-a observat nimic.
Până într-o seară.
Venise târziu.
Și-a aruncat telefonul pe noptieră și a intrat la duș.
După câteva minute, telefonul a început să sune.
Pe ecran scria:
“Iepuraș.”
M-am uitat spre baie.
Apa curgea.
Telefonul a sunat din nou.
Am răspuns.
“Da?”
Pentru o secundă s-a făcut liniște.
Apoi o voce de femeie:
“Andrei?”
N-am spus nimic.
“Motănel, iar ești lângă ea?”
Mi-am scos telefonul meu.
Am pornit înregistrarea.
Femeia a continuat:
“Tata mă întreabă când te hotărăști. Mi-ai promis că după ce rezolvi cu ea putem începe viața noastră.”
Am simțit cum îmi îngheață mâna.
“Și nu mai suport să mă ascund. Mai ales acum.”
A făcut o pauză.
“Nu vreau să trec singură prin sarcină.”
Am închis ochii.
Era însărcinată.
“Patricia?”, am întrebat.
La celălalt capăt s-a făcut liniște.
“Tu cine ești?”
Am închis.
Apoi am trimis imediat înregistrarea Gabrielei.
Când Andrei a ieșit din baie, eu eram în bucătărie.
“Mi-a sunat telefonul?”
“Cred că da.”
S-a uitat la mine câteva secunde.
Apoi l-a luat.
Nu m-a întrebat nimic.
La cină, după câteva îmbucături, a spus:
“Mama vrea să se mute la noi.”
Mi-am ridicat ochii.
“Poftim?”
“Nu definitiv.”
A continuat să mănânce.
“Doar până își rezolvă niște probleme.”
“Unde?”
“În camera bunicii tale.”
Camera bunicii mele.
În apartamentul bunicii mele.
După cinci ani în care Andrei îmi spusese că eu trebuia să-mi cunosc locul, acum hotărâse și cine urma să locuiască în casa mea.
Am zâmbit.
“Sigur.”
A ridicat surprins privirea.
“Serios?”
“Da.”
“Știam eu că dacă te calmezi putem discuta normal.”
“Dar vreau să facem ceva.”
“Ce?”
“Vineri chemăm familia la cină.”
S-a încruntat.
“De ce?”
“Ca să discutăm mutarea mamei tale.”
Am zâmbit.
“Și am și eu câteva lucruri de spus.”
Andrei a râs.
“Doar să nu începi iar cu prostii.”
“Nu.”
Am luat farfuria.
“Promit că de data asta o să fiu foarte clară.”
Vineri am ajuns înaintea lui.
Nu purtam rochia în care căzusem.
Am ales una în care mă simțeam din nou eu.
Carmen a venit prima.
A intrat și s-a uitat prin hol.
“Camera este pregătită?”
“Nu încă.”
S-a încruntat.
“Cum adică?”
“Discutăm la masă.”
Rudele au început să sosească.
Aceiași oameni care mă văzuseră pe podea.
Aceeași sufragerie.
Aceeași masă.
Numai eu nu mai eram aceeași.
Andrei era relaxat.
La un moment dat a ridicat paharul.
“Ei bine, dacă tot ne-a adunat Oana…”
M-am ridicat.
“Da. Eu v-am chemat.”
Andrei s-a uitat spre mine.
Am pus o mapă pe masă.
Carmen și-a strâns buzele.
“Ce mai e și asta?”
“Data trecută, Andrei mi-a explicat unde este locul meu.”
S-a auzit un foșnet printre invitați.
“Soțul meu mi-a tras scaunul de sub mine și mi-a spus că femeile se așază după bărbați.”
Andrei a râs scurt.
“Oana, iar dramatizezi?”
“Nu.”
Am deschis mapa.
“Din contră. Am înțeles perfect.”
Am scos primul document.
“Acesta este actul apartamentului.”
L-am pus pe masă.
“Moștenire de la bunica mea. Bun propriu.”
Zâmbetul lui Andrei a dispărut puțin.
“Și?”
“Mama ta nu se mută aici.”
Carmen s-a ridicat.
“Poftim?”
“Nu vă mutați în apartamentul meu.”
Andrei a trântit palma pe masă.
“Este și casa mea!”
Gabriela îmi spusese că va reacționa așa.
Am scos următoarea hârtie.
“Nu.”
I-am împins copia actului.
“Este locul în care ai locuit cu mine.”
Andrei s-a ridicat.
“Stai puțin…”
“Stau.”
Am scos următorul document.
“Acesta este creditul de aproape 25.000 de lei făcut pe numele meu.”
Carmen s-a uitat spre fiul ei.
“Ce credit?”
Andrei nu mai spunea nimic.
“Și aceasta este semnătura pe care ai pus-o în locul meu.”
“Oana…”
“Nu am terminat.”
Am pus pe masă dovada plângerii și documentele pregătite împreună cu Gabriela.
“Am contestat creditul.”
Am făcut o pauză.
“Și am sesizat autoritățile cu privire la folosirea datelor și falsificarea semnăturii mele.”
Andrei s-a făcut alb.
Fratele lui s-a aplecat spre documente.
“Tu ai făcut credit pe numele ei?”
“Taci.”
“Te-am întrebat ceva.”
“Taci!”
Carmen s-a ridicat.
“Oana, ce vrei să obții cu circul ăsta?”
M-am întors spre ea.
“Nu este circ.”
Am scos ultimul plic.
“Este ieșirea mea.”
Andrei s-a uitat la el.
“Ce-i asta?”
“Actele pregătite de avocat pentru divorț.”
La masă s-a făcut liniște.
Andrei a început să râdă.
Nu natural.
“Tu?”
“Da.”
“Tu divorțezi de mine?”
“Da.”
“Și unde te duci?”
M-am uitat în jur.
“Nu plec nicăieri.”
A rămas nemișcat.
“Apartamentul este al meu.”
Pentru prima dată în cinci ani, Andrei nu avea un răspuns pregătit.
Carmen însă avea.
“Și fiul meu unde să se ducă?”
Am privit-o.
“Cu dumneavoastră.”
A deschis gura.
“Dar eu tocmai voiam să vin aici!”
“Atunci va trebui să vă schimbați planurile amândoi.”
Andrei a făcut un pas spre mine.
“Nu mă scoți tu pe mine din casă.”
M-am retras imediat.
“Nu te scot eu în seara asta.”
Vocea mea a rămas calmă.
“Tot ce urmează se va face legal. Prin avocat.”
Asta l-a oprit.
Nu pentru că devenise rezonabil.
Ci pentru că înțelesese că nu mai eram singură.
Apoi telefonul lui a vibrat pe masă.
Ecranul s-a aprins.
Patricia.
Carmen a văzut numele.
“Patricia cine?”
Andrei a întins imediat mâna spre telefon.
Eu am fost mai rapidă doar cu vorbele.
“Femeia pentru care cumpără lenjerie.”
Carmen a încremenit.
“Ce?”
“Și femeia care este însărcinată cu copilul lui.”
De data aceasta nimeni n-a spus nimic.
Andrei se uita la mine de parcă nu mă mai recunoștea.
“Mi-ai umblat în telefon?”
“Nu.”
Am zâmbit foarte puțin.
“L-ai uitat acasă.”
Fratele lui Andrei s-a ridicat.
“Tu ai amantă însărcinată și ai făcut credite pe numele Oanei?”
Andrei a început să vorbească repede.
“Nu știți toată povestea.”
M-am uitat la el.
Cu o săptămână înainte, propoziția aceea m-ar fi făcut să mă îndoiesc de mine.
Acum nu mai avea nicio putere.
Mi-am luat mapa.
Carmen încă se uita când la mine, când la fiul ei.
“Oana…”
M-am oprit.
“Ce facem acum?”
Era pentru prima dată când mă întreba pe mine.
Am privit-o.
“Nu știu ce faceți dumneavoastră.”
Apoi m-am uitat la Andrei.
“Eu știu ce fac.”
În lunile următoare n-a fost simplu.
Andrei a contestat aproape tot.
A susținut că știam de credit.
Că îi dădusem acordul.
Că divorțul era o răzbunare.
Dar de data aceasta nu mai aveam doar cuvântul meu împotriva lui.
Aveam documentele.
Expertiza asupra semnăturii.
Extrasele.
Mesajele.
Înregistrarea conversației cu Patricia.
Și oameni care văzuseră suficient cât să nu mai poată pretinde că nu știau nimic.
Eu mi-am găsit din nou serviciu.
La început part-time.
Apoi cu normă întreagă.
Mi-am redeschis legăturile cu oamenii de care Andrei mă îndepărtase.
Prima persoană pe care am sunat-o după Gabriela a fost o prietenă pe care n-o mai văzusem de patru ani.
Când mi-a auzit vocea, n-a întrebat de ce dispărusem.
A spus doar:
“Unde ești?”
Apartamentul a rămas al meu.
Creditul făcut fără acordul meu a devenit problema pe care Andrei trebuia s-o explice, nu datoria pe care eu trebuia s-o accept în tăcere.
Iar PFA-ul nu mai era ceva la care el avea acces după bunul plac.
Într-o după-amiază, după ce ieșisem de la avocat, am trecut pe lângă un magazin de mobilă.
În vitrină era un scaun.
Nimic special.
Lemn deschis.
Spătar simplu.
M-am oprit și am început să râd.
Am intrat și l-am cumpărat.
Gabriela, care era cu mine, m-a privit nedumerită.
“Chiar aveai nevoie de un scaun?”
“Da.”
“De ce tocmai ăsta?”
Am trecut mâna peste spătar.
“Pentru că vreau unul pe care nimeni să nu-l mai poată trage de sub mine.”
Câteva zile mai târziu l-am pus la masa din sufragerie.
Exact în locul în care căzusem.
M-am așezat.
Singură.
Am băut cafeaua în liniște.
Andrei îmi spusese că trebuia să-mi învăț locul.
Îl învățasem.
Numai că nu era în spatele unui