Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Marian a rămas în prag.
“Unde pleci cu febră?”
Mi-am pus geanta pe umăr.
“La sora mea.”
“La Craiova?”
“Da.”
“Ioana, ai 38 și ceva. Nu conduci nicăieri.”
“Nu conduc. Iau trenul.”
Soacra mea s-a apropiat.
“Pentru niște sarmale faci circul ăsta?”
M-am uitat la ea.
“Nu plec din cauza sarmalelor.”
“Atunci din cauza cui?”
M-am întors spre Marian.
“Din cauza lui.”
A încremenit.
“Din cauza mea?”
“Da.”
“Eu ce ți-am făcut?”
Întrebarea lui m-a făcut aproape să râd.
“Nimic, Marian.”
“Exact asta mi-ai făcut.”
N-a înțeles.
Am continuat:
“Trei ani ai stat și te-ai uitat.”
“Când mama ta mă trimitea după cumpărături, tăceai.”
“Când tatăl tău mă striga pentru medicamente, tăceai.”
“Când veneam de la serviciu și trebuia să gătesc pentru toți, întrebai ce mâncăm.”
“Și astăzi, când am 38,7 febră, tot pe mine m-ai rugat să mă ridic, ca să nu se supere părinții tăi.”
Marian și-a trecut mâna prin păr.
“Nu ți-am cerut să faci singură tot.”
“Nu.”
Am dat din cap.
“Doar ai acceptat să fac eu tot.”
Soacra mea a intervenit:
“Vai, Ioana, dar cine te-a obligat?”
M-am uitat la ea.
“Nimeni.”
“Atunci?”
“Tocmai asta am înțeles.”
Mi-am strâns geanta.
“Eu am tot spus da. Dumneavoastră v-ați obișnuit. Iar Marian s-a bucurat că nu trebuie să spună niciodată nu nimănui.”
Marian s-a apropiat.
“Hai înapoi în cameră.”
“Nu.”
“Unde te duci în starea asta?”
“Undeva unde, dacă spun că sunt bolnavă, nu mă întreabă nimeni cine face sarmalele.”
Atunci socrul meu a strigat din sufragerie:
“Ioana! Pastilele de prânz unde sunt?”
Am închis ochii.
Marian s-a uitat spre sufragerie.
Apoi spre mine.
“În sertarul de sus”, i-am spus.
“În cutia pe care scrie prânz.”
Am deschis ușa.
“Ioana…”
“Marian, nu mă opri.”
“Nu te opresc.”
Vocea îi devenise mai joasă.
“Dar măcar spune-mi când te întorci.”
M-am uitat la el.
“Nu știu dacă mă întorc.”
Asta l-a făcut să tacă.
Am plecat.
Sora mea, Daniela, m-a așteptat la gară în Craiova.
Când m-a văzut, n-a întrebat nimic.
Mi-a pus mâna pe frunte.
“Tu arzi.”
“Știu.”
“De ce ai venit singură?”
“Îți povestesc.”
N-am apucat.
Am ajuns la ea, am luat ceva pentru febră și m-am băgat în pat.
Am dormit aproape paisprezece ore.
Când m-am trezit, primul lucru pe care l-am simțit a fost liniștea.
Nimeni nu mă striga.
Nimeni nu întreba ce mâncăm.
Nimeni nu avea nevoie de pastile.
Pe noptieră era o cană cu ceai și un bilet de la Daniela:
“Dormi. Mâncarea este în frigider.”
Am început să plâng.
Nu pentru că se întâmplase ceva rău.
Tocmai pentru că, pentru prima dată după mult timp, cineva avusese grijă de mine fără să-mi ceară nimic în schimb.
Telefonul avea douăzeci și trei de apeluri.
Majoritatea de la Marian.
Primul mesaj:
“Unde ești?”
Al doilea:
“Mama este foarte supărată.”
Al treilea:
“Au venit rudele și m-ai făcut de râs.”
M-am uitat la ecran.
Niciun:
“Cum te simți?”
Apoi, aproape de miezul nopții:
“Te întorci mâine?”
N-am răspuns.
A doua zi m-a sunat.
“În sfârșit.”
“Am dormit.”
“Paisprezece ore?”
“Da.”
“Și eu ce trebuia să fac aici?”
Am rămas tăcută.
Marian a continuat:
“Mama nu poate să le facă pe toate.”
“Știu.”
“Tata trebuie ajutat cu medicamentele.”
“Știu.”
“Rudele au plecat târziu.”
“Și?”
A tăcut.
“Ce vrei să spun?”
“Nu știu, Marian. Tu m-ai sunat.”
A oftat.
“Te întorci sau nu?”
“N-am hotărât.”
“Ioana, nu putem continua așa.”
“Știu.”
“Atunci vino acasă.”
“Care casă?”
S-a făcut liniște.
“Cum adică?”
“Casa în care eu sunt soția ta sau casa în care sunt persoana care se ocupă de părinții tăi?”
“Iar începi…”
Am închis.
A fost prima dată când am închis telefonul în timp ce vorbea.
După trei zile, febra îmi trecuse.
Marian continua să sune.
Tonul lui se schimbase.
Mai întâi fusese furios.
Apoi ofensat.
Apoi aproape rugător.
În a patra zi mi-a spus:
“Nu mai pot.”
Am rămas cu telefonul la ureche.
“Ce nu mai poți?”
“Tot.”
“Ce înseamnă tot?”
“Tata își uită pastilele.”
“Mama spune că o doare spatele.”
“Trebuie să merg la cumpărături.”
“Am și serviciu.”
“Și?”
A tăcut.
“Și acum înțeleg că făceai foarte multe.”
Am așteptat.
Credeam că urmează.
“Îmi pare rău.”
Dar Marian a spus:
“De asta trebuie să vii înapoi.”
Am închis ochii.
“Nu.”
“Ioana…”
“Tu n-ai înțeles.”
“Ba da!”
“Nu. Ai înțeles că îți este greu fără mine.”
Am făcut o pauză.
“Nu că mie mi-a fost greu cu voi.”
A tăcut.
“Este o diferență.”
În seara aceea, mama lui m-a sunat.
N-am vrut să răspund.
Am făcut-o până la urmă.
“Ioana, cât mai ai de gând să stai acolo?”
“Nu știu.”
“A trecut aproape o săptămână.”
“Știu.”
“Tatăl lui Marian are nevoie de ajutor.”
“Atunci trebuie să vă organizați.”
“Suntem bătrâni.”
“Știu.”
“Și cine să ne ajute?”
Întrebarea aceea mi-a confirmat tot.
“Fiul dumneavoastră.”
“Marian muncește.”
“Și eu muncesc.”
N-a spus nimic.
“Dar când eu veneam acasă de la serviciu, munca mea se termina și începea a doua tură.”
“Ioana, ești nora noastră.”
“Da.”
“Nu asistenta dumneavoastră.”
A închis.
După o săptămână, Marian a venit la Craiova.
Daniela mi-a spus că este jos.
“Vrei să-l las să urce?”
Am stat câteva secunde.
“Da.”
A intrat cu o geantă mică.
Părea obosit.
Mult mai obosit decât îl văzusem în ultimii ani.
S-a așezat în sufragerie.
“Cum te simți?”
Era prima dată când mă întreba.
“Mai bine.”
A dat din cap.
“Am fost un idiot.”
N-am răspuns.
“Mama este furioasă pe tine.”
“Știu.”
“Tata spune că ai abandonat familia.”
“Știu și asta.”
“Eu nu mai cred asta.”
M-am uitat la el.
“Ce s-a schimbat?”
A râs amar.
“O săptămână.”
“Atât?”
“Atât mi-a trebuit.”
Și-a frecat palmele.
“Am mers la serviciu. Am venit acasă. Am făcut cumpărături. Am verificat medicamentele lui tata. Am dus-o pe mama la farmacie. Am pus rufe la spălat.”
S-a uitat la mine.
“Și după trei zile eram nervos pe toată lumea.”
“Eu am făcut asta trei ani.”
“Știu.”
“Nu. Acum începi să știi.”
A dat încet din cap.
“Da.”
Apoi a spus:
“Vino acasă.”
“Nu.”
S-a uitat surprins.
“Ioana…”
“Nu mă întorc în casa părinților tăi.”
“Putem pune reguli.”
“Am cerut reguli trei ani.”
“Acum le pun eu.”
“Și când mama ta începe să plângă?”
N-a răspuns.
“Când tatăl tău spune că după tot ce au făcut pentru tine îi abandonezi?”
Tăcere.
“Când se supără amândoi?”
M-am uitat direct la el.
“Tot mie îmi vei cere răbdare pentru liniștea casei?”
Marian și-a coborât privirea.
“Nu știu.”
A fost primul răspuns sincer.
“Bine.”
“Ce este bine?”
“Că măcar acum nu-mi promiți ceva ce nu știi dacă poți face.”
S-a uitat la mine.
“Atunci ce vrei?”
“Casa noastră.”
“Nu avem bani suficienți pentru avans.”
“Atunci chirie.”
A încremenit.
“Vrei să plecăm de la ai mei?”
“Eu am plecat deja.”
Am făcut o pauză.
“Tu trebuie să hotărăști unde vrei să trăiești.”
Nu i-am cerut răspunsul pe loc.
A plecat în aceeași seară.
Două zile n-am auzit nimic.
În a treia zi mi-a trimis trei anunțuri.
Apartamente de închiriat în Pitești.
Unul avea două camere.
Mic.
Mobilă veche.
Balcon îngust.
Chiria era suportabilă.
Sub link scrisese:
“Putem începe de aici.”
M-am uitat mult la mesaj.
Apoi i-am răspuns:
“Îl vedem.”
Nu m-am întors la părinții lui.
Ne-am întâlnit direct la apartament.
Marian venise înaintea mea.
Proprietara ne-a arătat camerele.
Nu era nimic spectaculos.
Dar când am intrat în bucătăria mică, am văzut o chiuvetă goală.
Un aragaz.
Două dulapuri.
Și nimeni care să-mi spună ce trebuie să gătesc.
Am semnat contractul.
Socrii lui Marian au primit vestea foarte prost.
Mama lui a spus că eu îi despart familia.
Tatăl lui n-a vorbit cu el aproape două săptămâni.
Marian a mers în continuare la ei.
Le făcea cumpărăturile.
Îl ajuta pe tatăl lui cu medicamentele.
Uneori îi ducea la medic.
Dar acum o făcea el.
Eu ajutam când voiam și când puteam.
Nu când eram convocată.
Într-o duminică, la câteva luni după mutare, Marian s-a întors de la părinții lui.
Avea două sacoșe goale în mâini.
“Ce faci?”, m-a întrebat.
“Îmi fac cafea.”
“Și de mâncare?”
Am ridicat o sprânceană.
S-a oprit.
Apoi a început să râdă.
“Da. Am meritat-o.”
A deschis frigiderul.
“Fac eu ceva.”
M-am așezat.
Pe masă era o singură cană.
A mea.
În chiuvetă era o singură farfurie.
A mea.
M-am uitat în jurul apartamentului nostru mic.
Plăteam chirie.
Nu mai economiseam la fel de repede pentru locuința pe care ne-o dorisem.
Aveam mai puțin spațiu.
Dar când eram obosită, mă așezam.
Când eram bolnavă, stăteam în pat.
Și când spuneam “nu pot”, nimeni nu-mi mai răspundea:
“Hai, măcar puțin.”
Uneori liniștea costă.
A noastră costa o chirie în fiecare lună.
Dar după trei ani în care liniștea tuturor fusese plătită din mine, era prima cheltuială care mi se părea că merită fiecare leu.